Când, la cursul de Jurnalism narativ, ne-a cerut Cristi să prezentăm un text, ăsta mi-a venit prima dată în minte. Ştiam că-l citisem demult şi c-am rămas pătată de cerneala cu care a fost scris.

La momentul respectiv, am răsfoit zeci de reviste, pagină cu pagină. Căutându-l.

Nu l-am găsit.

Ieri, am dat peste el ca şi cum pur şi simplu ar fi crescut în faţa bibliotecii din pământ. Sau doar din Tabu.

De ce râd măicuţele în mănăstire?

de Ioana Hodoiu

Ţi-e frică de ceea ce nu ştii. Te gândeşti că mănăstirea e un fel de biserică în care nu stai doar două ore duminica, ci o viaţă întreagă. Şi cui i-ar plăcea să fie respectuos, serios şi smerit o viaţă întreagă? Acum mulţi ani am intrat ca turistă într-o mănăstire şi am surprins o călugăriţă alergând în pas ştrengăresc de-a lungul chiliilor. Când m-a văzut, a lăsat ochii în pământ şi s-a scurs ca o umbră pe lângă biserică. Atunci, doar am zâmbit. Abia acum m-am întrebat: oare măicuţele râd? Nimeni nu vorbeşte despre cum îşi petrec timpul măicuţele. Depăşiţi-vă prejudecăţile şi acceptaţi că şi ele se distrează. Eu am făcut-o.

Acum aproape un an am sunat-o pe Dana. Ştiam că trebuie să aibă spectacol şi nu voiam să-l ratez. Avea telefonul închis. Am încercat şi în zilele următoare. La fel. O lună după aceea am aflat că fusese la mănăstire, dar abia un an mai târziu am vorbit despre cum arată măicuţele văzute de aproape.

„La început măicuţele erau destul de reţinute, apoi au devenit curioase. Le-am spus că sunt actriţă şi m-au privit cu compasiune: «Vai, mamă, altceva mai frumos n-ai găsit?». Am râs şi eu şi au râs şi ele cu mine. Apoi au venit într-o noapte pe ascuns la mine în chilie şi m-au rugat să le arăt cum e la teatru. Le-am făcut câţiva paşi de step. S-au distrat foarte tare şi m-au întrebat cum fac. Le-am spus ca bat pasul în ritm de toacă şi, în timp ce le arătam din nou, una dintre ele a început să bată «toaca» pe masă, în surdină, să nu audă maica stareţă.

Măicuţele au un fel simplu de a se bucura şi râd sincer şi copilăreşte din aproape orice. „Cât am stat acolo a ploua mult de tot. Situaţia devenise destul de grea. S-a făcut un fel de consiliu de urgenţă în biserică, au ieşit afară, şi-au ridicat poalele şi măicuţele şi preotul şi au început să meargă cu picioarele goale prin apă. Când şi-au dat seama că arată caraghios, au început să râdă. Practic, era potop, iar ele râdeau şi făceau glume pe seama măicuţelor mai în vârstă: «hai să ducem babele sus că vin apele peste ele…».

Cred că orice mănăstire are o măicuţă mai ghiduşă. A mea cânta cântece populare şi le adapta cu întâmplări din mănăstire şi mă învăţa să bat toaca în beci pe perete când cobora să ia cartofi. Tot ea m-a întrebat ce caut la mănăstire «că par fată de gaşcă»… şi a râs.

Măicuţele rebele „off-road“

Smaranda poartă mărgele mari, colorate şi râde cu ochii. Dacă începe să danseze, nu se mai poate opri. Cât despre carafele de vin şi nopţile albe care ne leagă, le-am pierdut de mult şirul. Vara, Smaranda restaurează biserici. Acum s-a întors de la mănăstire, că se făcuse prea frig şi nu mai putea să lucreze.

„Bai, măicuţele de acolo sunt geniale! Niciodată nu m-am distrat aşa tare. Sunt ca nişte copii mari. Se joacă, se tachinează, se entuziasmează şi când râd, bat din palme. Cel mai bine mi-a mers la suflet măicuţa Sofia, pentru că e genul rebel. Are 23 de ani şi a terminat Filologia acum doi ani. E şoferul mănăstirii şi conduce o maşină veche cu remorcă. Dar nu-ţi imagina că pe drumuri asfaltate… o ia aşa peste câmp vreo 5 km până la grajduri. Un fel de „off-road“. Conduce ca nebuna şi ascultă muzică clasică la maxim.

Pe noi ne ducea în remorcă. Râdea mereu de mine. Eu o întrebam „Ce faci, maică?, şi ea zicea „Fac brand de la cărat lapte“. La grajduri îi place cel mai mult, că acolo n-o controlează nimeni. O dată a venit la noi chiuind. „Fac cinste cu mustul Veronicăi!!!“ „Da’ pe ea ai întrebat-o?“ „Nu, dar ei oricum nu îi place. Hai, mă, bucuraţi-vă, facem petrecere… petrecere în pijamale!!!“ şi râdea. Eram în maşină şi Veronica tăcea. E aşa, o măicuţă mai săracă cu duhu’, şi măicuţa Cristina striga la ea „Veronico, tată, zi ceva!!“. Când are ascultare la grajduri e cea mai fericită că mai scapă şi la stâna din vale. Se mai duce pe la Nea’ Vasile că îi povesteşte despre oameni şi, din când în când, îi dă „o pastramă, o nebunie“.

Când Smaranda a intrat prima dată în bucătăria mănăstirii, i-a sărit în ochi o cană McDonalda’s. Apoi a aflat că e a măicuţei Eustasia. „Înainte să vină aici a lucrat câţiva ani la McDonald’s. Acum are 28 de ani şi orice spune începe cu «băi, nene!». Eustasia nu poate să renunţe la cafea. Cât am stat acolo venea dimineaţa la mine în cameră chicotind. „Smarando, vreau să mă las, dar zău nu pot.“

Anastasia e cam sălbatică şi foarte frumoasă. Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Când vorbeşte, ridică din sprânceană şi îşi pune mâna în şold a zeflemea. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc că „in lume“ ar fi făcut ravagii printre bărbaţi. Mai e maica Plăcinţel. Aşa îi spun măicuţele, pentru că face nişte „poale-n brâu“ demenţiale.

Ele, în general, au foarte multă treabă, pentru că se autogospodăresc. Nu prea au timp nici să-şi tragă sufletul. O dată am surprins-o pe maica Plăcinţel că stătea tolănită la soare printre trandafiri. Cred că era pur şi simplu o zi în care nu avea chef să muncească.

Spre toamnă se făcuse cam frig şi am răcit. Dimineaţă mi-au adus pe ascuns ţuică într-un borcan.

Mănăstirea este locul în care am râs cu adevărat

Dani a venit cu sora ei. Mi s-a strâns inima… „e aşa copil“… Mi-a întins mâna cu un gest foarte natural şi s-a prezentat. Nu purta nici o bijuterie şi avea părul strâns la spate. Mă aşteptam să fie sfioasă, dar ea m-a privit direct. Mi-am dat seama că nu mă simţeam confortabil. Mă intimida.

Le-am invitat la o cafea în Irish Pub. Dani este studentă la Matematică şi, de la 16 ani, în fiecare vacanţă, merge la mănăstire. I-am spus sincer că îmi imaginez atmosfera de mânăstire grea şi cu miros de tămâie, un loc în care măicuţele ridică rar ochii din pământ, vorbesc puţin şi numai despre treburi mănăstireşti, muncesc tăcute şi, în restul timpului, se roagă. Am recunoscut că ceea ce mă sperie cel mai tare este că mi se pare un loc în care nu se râde.

Mi-a zâmbit îngăduitor şi m-am simţit ca la un examen pe care l-am picat din momentul în care am tras subiectul. „Mănăstirea este locul în care am râs cu adevărat. Am trăit acolo momente spontane, de o veselie molipsitoare. Măicuţele râd din toată inima ca nişte copii. Evident, nu în biserică, deşi şi acolo le-am mai văzut chicotind. Eram odată la râu să spălam şi, din senin, li s-a năzărit că vor să facă baie. Au început să se alerge şi să se stropească şi, în câteva secunde, erau toate în râu, aşa îmbrăcate, că nu au voie să-şi dea jos straiele.“

O măicuţă, o mănăstire şi o parapantă

Mi-am dat seama că mă raportam la măicuţe cum mă raportez la alte rase. Sentimentul acela supărător că toţi seamănă între ei. Dani a zâmbit. „Să ştii că mănăstirea nu uniformizează oamenii. Când fetele aleg să se călugărească nu renunţă să mai fie ele şi nu se «decupează» pur şi simplu din lume, aduc de-afară doar ceea ce le reprezintă cu adevărat. Când întră la mânăstire sunt primite inclusiv cu obiecte personale de care nu vor să se despartă.

De exemplu, ştiu o măicuţă care, înainte de a se călugări, făcea sporturi extreme, şi maica stareţă a lăsat-o să-şi aducă parapanta. Acum e „parcată“ în magazia mănăstirii. Multe dintre ele au făcut facultate sau studiază din mănăstire. Au inclusiv acces la Internet“. Bine, dar de ce se retrag la mănăstire? „Nu ştiu cum să-ţi explic… tu poţi să spui sincer că ai întâlnit în viaţa ta vreodată măcar un singur om «fericit»?

Aşa e. Nu am întâlnit. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni în momente fericite, sau oameni care păstrează această aparenţă mai mult timp. Dar, riguros, toţi oamenii pe care îi ştiu au frustrări, neîmpliniri, le lipseşte mereu ceva, chiar dacă nu tot timpul, au sentimentul că viaţa lor ar fi trebuit să arate altfel. Deci nu, nu am întâlnit. Ea, însă, da. La mănăstire.

Nu-i aşa că pare din alte timpuri?