De câteva zile mă plimb cu 5-ul încoace şi încolo. Cu oprire la o staţie mai încoace sau câteva mai încolo şi cu escală obligatorie la Sf. Gheorghe.

În ritmul evenimentelor deja înregistrate, în curând o să-mi fac un fanclub. Admiratorii călătoarei de la ora 11. Sau simplu: ţigani, nespălaţi, şantierişti ameţiţi, orfani ai străzii sau chiar cerşetori niciodată suficient de obosiţi sau plictisiţi să nu mă admire. Aici, îmi pare rău, dar pierd din consideraţia mea toţi costumoşii cu ochii(sau urechile) pironiţi în telefoane.

Unii dintre-cei-mai-devreme-menţionaţi dau semne că le apar drept obiectul dorinţei lor de la o primă simplă scanare cap-picioare. Au libidou mare. (Cât de nemulţumite or fi pirandele lor?!) Le citeşti în ochi pofta şi neastâmpărul mâinilor. Parcă şi buzele încep să li se frece una de alta.

Mie-mi aduc cu acei Tomilio ştrengari şi desueţi. Oare ce mi-ar face dacă ar şti că de la distanţa socială şi sub chipul împietrit într-o atitudine severă, stă chiar simpatie pentru ei? Câteodată chiar gust din glumele lor fără perdea. Strică puţină coborâre în vulgaritatea pură a fiinţei umane? Şi apoi, admiraţia, nu e ea de apreciat? Le-am aruncat şi eu un ochi pe ascuns drept pală de gratitudine.

Totul de la distanţă. Şi aşa muierile lor cu poalele lungi îmi ocupă scaunul când nu au treabă pe acasă. Numai plozilor le arăt câte o alungire de buze. Sunt tare neastâmpăraţi! Sper că şi inocenţi. Nu de alta, dar să nu-mi pară rău de zâmbetele cheltuite cu ei.

Azi miroase a parfum în tramvai. Mi-aminteşte de unul dintre foştii mei iubiţi. Nu mai ştiu care. Şi totuşi, parcă n-a urcat nici un costumos.

Capat de linie.