Sau de ce cuvintele Marinelei nu sunt ale mele.

pare nebunesc tot acest refugiu în cuvinte

acest exces de idei. acest minus de fapte

însă în adăpostul meu de vorbe alese

deprimările cotidiene nu au putere

ba mai mult: a scrie

înseamnă un supliment de iubire

un motiv serios pentru a mă lăsa sedusă de

cel care scrie frumos

A cazut o frunza. Cand s-a facut toamna?

Stiu sigur ca au ramas nefotografiate aleile stropite cu rosu patat-auriu bogat si castanele imprastiate pe jos. Stiu sigur ca nu am mai ramas singura cu mine de foarte multa vreme. Sunt singura in fiecare zi. Dar sunt singura printre oameni muti. Oameni surzi. E un spectacol de pantomima. Iar eu incep sa uit limbajul sinelui.

de ce să fac o taină din dragoste?

nu-i dragostea precum un manuscris rar?

când o găseşti

de teama sfărâmării

degetele tale mângâie doar aura-i din jur

(marinEla Roseni – Sunt atat de norocoasa)

Eu si coltul de hartie obisnuiam sa fim amanti in fiecare clipa demna de irosit. Era usor sa ma tapetez, sa ma destram in cuvinte ca un plover cu model. Eu doar prindeam firul de capat cu varful stiloului. Si calatoream prin mine. Regaseam toate starile unui actor de dramo-comedie. Puteam sa-mi plang pe umar. Sau sa ma fac sa rad. Alergam cu mine de mana pe hotarele unei bucati de alb.

Acum alerg sa prind tramvaiul spre serviciu. Alerg odata cu timpul sa se termine programul. Iar cand ajung acasa si ma dau pe slow motion nu reusesc sa ies din preocuparile urbane. M-am desaturat?

Am invatat tot mai multe despre rotile lumii si stiu tot mai putine despre mine. In epoca personalizarii. Imi mai place rosul? Imi mai place verdele? De ce n-am mai fost sa culeg frunze? Sa fac covorase de imprastiat prin casa. Sa ma ung toata pe degete de aracet. Mai exista aracet? Si apoi sa-mi umflu penele peste imboldul creativ.

Mi-e dor de scheletul iubirilor de alta data. Cand nu-mi puneam problema ca trebuie sa fiu o provocare continua. Cand nu trebuia sa fiu bagajul emotional al altcuiva, tamponul acceleratiei urbane. Cand imi pasa doar de fluturii obraznici din stomac, de sms-urile de iubire scrijelite si pastrate in agende cu cifru. De emotiile si bezelele trimise de pe balcon intr-o sceneta romeo-julietistica.

Imi lipseste nostalgia provinciei. Tanjesc dupa putina simplitate umana. Vreau ca de maine sa nu-mi mai pese daca ma pot imbunatati sau nu, de dezvoltare si branding personal. Vreau sa uit toate trucurile jurnalistice, de titluri si sapouri. Vreau sa uit de rating si publicitate. Vreau sa fiu naturala si spontana. Sa nu-mi mai pese de inteligenta emotionala. Si nici de promovari.

Ma descurc destul de bine ca om mare. Dar vreau sa semnez o cerere expresa catre entitatea spirituala. Subsemnata, prejudiciata de placerile anumitor sentimente, ganduri si preocupari simple, va rog sa-mi aprobati ca o saptamana pe luna sa nu mai fiu urbana. Sa fiu doar eu, o cana de ceai, un betisor parfumat si cateva litere dornice de imperechere. Cateva ganduri hoinare. Sa nu mai fiu centrul universului meu. Doar eu, plimbandu-ma pe marginea trotuarului cu zambet nastrusnic.

Vreau sa-mi rumeg emotiile de care n-am mai avut timp. Sau carora nu le-am acordat timp. Pentru ca astazi a culminat uitarea de sine cu mareata constatare ca il gasesc foarte interesant si simpatic pe tipul cu care m-am intalnit acum doua luni. Unde mai pui ca in loc sa-l intreb, spre exemplu, cu ce se ocupa sau daca ii place teatrul, am fost stresata daca freshul de grepfruit (care, apropo, nici nu-mi place) a fost cel mai bun lucru pe care il puteam comanda si cum sa nu par total inculta ca nu stiu cine e Salman Rushdie (autorul Versetelor satanice – acum stiu!).

Cand mi s-a rasturnat scara valorica?

Dati-mi, va rog, o vacanta a sinelui!

Multumesc Marinelei ca m-a lasat sa ii preiau versurile in paginile mele.