Imnul României mi s-a părut mereu plicticos şi prăfuit. Teribilismul anilor neexersati în valori, pot presupune vinovat. Mi-l amintesc de la postul naţional, dimineaţă, înainte de începerea programului. Învăţasem versurile la şcoală şi îmi puneam serios problema dacă ar trebuie să mă prezint şi în casă, unde nu mă vede nimeni, în picioare, cuviincioasă.

Astăzi am stat de vorba cu Imnul României. I-am dat rendez-vous în comunitatea virtuală. Am fost de-a dreptul curioasă să-l ascult. L-am cântat de mii de ori şi l-am auzit de milioane de ori, dar a trecut pe lângă mine ca un forfot înscris în program. Nu ştiam că are ritm, îndemnuri, că provoacă emoţii, că e plin cu atâta mândrie naţională.

Ultima dată când l-am auzit nu a fost la parada de 1 decembrie, ci aseară. Meciul România – Italia. Peste 10.000 de voci ţipau către echipa naţională: Deşteaptă-te, noi suntem România! Iar picăturile de sudoare ale lui Chivu au răspuns tocmai din fundul pieptului: Acum ori niciodată ne vom croi o altă soartă!

Îmi place fotbalul. Implică disciplină, ambiţie, curaj, echipă, competiţie. Valori înscrise în tabela mea genetică de marcaj. Ah, şi presupune multă energie şi joacă. Să alergi după o minge e, în primul rând, o joacă. Un sport rezervat bărbaţilor. Tata îşi făcuse la unul dintre campionate carnet cu toate grupele, rezultate, programe ale meciurilor.

Şi poate că din tot fotbalul, asta îmi este cel mai drag: amintirile în care strigam cot la cot cu tata: gooooooooooooooooolllll!! Şi tata bătea mereu din palme şi se auzeau din cartier ecourile a tot altor şi altor vecini, toţi bucuroşi în aceeaşi clipă. Noi doi eram microbiştii din casă. Şi-l întrebăm de patru ori pe meci: ce e ăla obsaid (n.r. offside)? Da’ henţ? Şi corner când e?!?

Acum ştiu mai multe despre fotbal decât oricare dintre toţi prietenii pe care i-am avut )

Cea mai delicioasă amintire e din timpul liceului. Nu-mi amintesc cu cine juca România, dar, înainte de pauză, m-am încuiat în baie si am început să plâng făcând următorul legământ: nu mă întorc la meci, stau aici şi mă rog, numai să câştige România. Şi oare câte Tatăl nostru au încăput în mai bine de 45 de minute (repriza a doua plus ce mai rămăsese din prima)?! Cu lacrimile de toată preţiozitatea implorăm nu pentru bucuria mea, dar a milioanelor de români care stau cu sufletul la gură şi aşteaptă, speră să câştigăm. Bineînţeles că a pierdut. Iar când a aflat tata de isprava mea (ceva mai târziu, bineînţeles, exploziile sentimentale mereu le dosesc), mi-a spus un singur lucru: N-ai avut ce face?!

Pe final, propun audiţia Imnului Franţei care, începând tot de aseară, m-a încântat teribil. Partea mea preferata e la refren, când se strigă: Marchon! Marchon! Cu atât mai mult cu cât Franţa s-ar putea să fie eliminată din grupe.

Şi pe Maria Andrieş, savuros redactor de sport! Eu am descoperit-o abia astăzi. Sper, totuşi, că n-o să mă apuc de citit Gazeta Sporturilor de acum înainte, deşi Maria ameninţă că poate scrie şi cu rujul…