Într-adevăr, nu s-a potrivit nici socoteala mea cu cea din târg, iar Cristi m-a învins. Pentru că m-am apucat să fac un text gol, alcătuit doar din propoziţii încolonate, fără vreun dram de emoţie inspiraţională. Şi a fost de şlefuit! Vorbesc de primul draft al eseului personal, opera de bază ce va rezulta în urma cursului de Jurnalism narativ.

Bucuroasă sunt că am putut (zâmbet larg). Că ce a ieşit trece de bara unei poveşti (relativ) închegate. Îndrăznesc să mă exprim aşa în urma feedback-ului primit de la Cristi. Încurajator, de altfel! Pfiu! Că aveam emoţii… N-a fost chiar dificil! Doar m-am trezit de dimineaţa, a doua zi după data deadline-ului (blushing), mi-am spus că trebuie să-l scriu. Şi l-am scris. În mai multe ore decât m-aş fi aşteptat, dar cred că pe structură şi pe ordinea ideilor am consumat cel mai mult timp. Aici ar fi avut de câştigat planul de idei!

Fără să mai împrăştii multă vorbărie, am renunţat să scriu povestea despre tata (cum plănuiam iniţial) din simplul motiv că nu am primit nici o leţcaie de încurajare, ba chiar mici temeri că o să mă împotmolesc în emoţii. Plus! Că aveam deja bucata asta de text… Cărămida pe care m-am bazat pentru tot restul. Cu mai puţin decât promisiunea că nu o să ascund într-un ungher toate celelalte idei de poveşti care mi-au venit pe parcurs.

Textul, vă rog!

“

Motto: Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat…

Da, da… afara ploua marunt. Se cern picuri de apa care te gadila. Aproape ca niste fulgi. O fi vreun semn. Si in tricou ti-e frig. Ai nevoie de haina care te incomodeaza pentru ca te-ai obisnuit sa umbli atat de dezbracat.

Da, da… e un semn. E semn ca ceva s-a schimbat. Sau poate eu am mers pe un drum mai departe. De unde am plecat totul e la fel. Sigur ca e la fel. Ploaia marunta miroase a bostani, miroase a cartofi, miroase a porumb copt. Copt nu pe vatra. Copt in pamant. Din verde s-a facut auriu. Din proaspat s-a facut belsug.

Mirosul cartofilor nu e simplu. Nu, nu. Nici scosul cartofilor nu e simplu. Eu nu sunt ca sora-mea, ea ii scotea cu manusi si se atingea cat mai putin de pamant. Poate nici felul meu nu era simplu. Eu… eu ma aruncam in tarana proaspat scornita ca in pat si ma imbracam in ea ca o gaina in nisip. Era rece tarana. Niciodata nu mi s-a parut murdara. Si mai erau si acei viermisori rozalii atat de gretosi si atat de curati, parca nici nu iesisera din murdarul pamant al sora-mii. Si daca pentru ei pamantul este casa, inseamna ca pamantul egal siguranta. Si de ce sa nu simt si eu la fel? Nu mi-a placut niciodata sa scot cartofi. Pana acum. Acum, cand nu mai am cartofi de scos, cand tot ce ma inconjoara e beton, imi place la nebunie scosul cartofilor. Si mirosul sacilor prafuiti legati cu sarma. Si sa intep cartofii cu furca si sa ii ascund de mama sau tata repede, imi place. Dar mai ales sa fac bataturi la maini. Eram mandra de ele, dar nu stiam asta pe atunci. Nu stiam pentru ca sora-mii i se pareau… inestetice. Si ea fiind cu cativa ani mai experimentata decat mine, credeam ca are dreptate.

Ah, da. Si atunci cand scoteam cartofi si ma certam cu tata ca eram lenesa… veneau norii si ploua marunt. Cand urasti ceva poate nu ar trebui sa iti para rau, mai tarziu s-ar putea sa iubesti. Orice amintire cu tata in care ne certam, acum o iubesc. Cand asta e tot ce mai ramane…

Nici caratul bostanilor nu e simplu. Nu… bostanii au pe crengi (da, da, bostanii au crengi) tepi. Mai mici si mai putin plini de simboluri precum tepii unui trandafir, dar la fel de usturatori cand iti intra in piele. Si bostanii astia erau mari si grei. Si trebuiau culesi de pe suprafete intinse. Si trebuia sa te plimbi cu ei, asa grei, pana la caruta. Sau pana langa sacii cu cartofi. Barabule vreau sa spun! Dar se merita si lupta asta. Pentru ca seara, ajunsa acasa, nu baia ma preocupa. Ma preocupa catelul care latra a veselie si a gelozie ca eu ma jucam cu mingea, iar el nu avea minge. Cel mai bun portar intalnit vreodata. Catelul bunicii. Pacat doar ca era asa entuziasmat de balonul colorat, ca nu il mai vedeai prea devreme de la el. Si atunci, daca nu mai devreme, ma indreptam cu o pofta nebuna spre gramada uriasa si portocalie ce astepta cuminte si sfioasa. Luam o bardita. ‘Tataaaaaaa!! Unde e bardita?’ ‘Nu stiu, intreaba pe bunicu’.’ ‘Bunicuuuuuuuuu!! Unde esti bunicu’? Ah, in sura? A muls maica vaca? Unde e bardita? Ma duc sa o caut ca imi trebuie.’ Imi placea si cu bardita. Imi dadea impresia ca sunt foarte dibace. Dar si mai mult imi placea cand ridicam bostanul pana la inaltimea umerilor si apoi il faceam dintr-o trantitura la pamant. Nu as putea descrie scartaitul bostanului bine copt cand se crapa. Si apoi gretosul miez si mai portocaliu. Daca te joci cateva minute cu mana prin el, samburii sunt mai usor de ales. Ah, eram si eu si miezul scarboasa. Ca mie imi placea sa ma joc cu el. Si spargeam la bostani pana umpleam un castron cu samburi. ‘Mamaaaaaa!! Am strans samburi. Ii gata tava? La parpalit in foc cu ei!’ Daca cineva ar putea inchide mirosul samburilor proaspat culesi si copti in rola, la foc de lemne, intr-un parfum, m-ar face fericita. Si seara, pe langa soba, la rontait de seminte si stat la taclale. Mai povestea ceva bunicu’ din tinerete, mai il sfadea bunica. Iar noi radeam cu gura pana la urechi ca cei mai voiosi, mai sanatosi si mai indestulati oameni de pe pamant. Inainte de culcare, poate o cana de lapte abia muls si abia fiert. Povesti in continuare pana la venirea lu’ nea Ene, le spuneau flacarile focului din plita, oglindite-n personaje fantastice pe tavan.

Dar la cules de porumb ati fost vreodata? Ah, cat de mare m-am simtit cand mi s-a dat si mie o secere. Da, cu secerea se taie papusoii. Se aduna un brat si apoi se leaga cu ragoz cosit inca din vara, uscat si sucit. Fiecare lucru la tara are povestea lui…  Bratul acela de porumb nu trebuie sa fie nici prea subtire, nici prea gros, ca altfel nu se leaga bine. Si apoi toti acesti jupi trebuiesc carati gramada si dusi acasa sau facuti glugi. Dar pentru asta trebuia sa te fi pregatit cu pantaloni si sosete groase. Altfel, cand te-ai fi spalat seara cu apa calda in ligheanul de tabla ai fi descoperit zeci de zgarieturi mai fine sau mai adanci pe pielea rozalie. Care ustura. Nu e simplu sa faci o gluga. Cum nu e simplu nici o capita sa faci. Numai bunicul stia cum. Cu timpul a invatat si mama, dar tot nu stiu daca la fel de bine. Si cand pe bucata de pamant de langa casa s-au adunat mai multe glugi, adica s-au strans toti papusoii de pe deal, se aduna bancutele de prin ograda si se pun in  cerc, suficient distantate una de alta. Se aduce si taraboanta. Cate banci atatea galeti ruginite. Si se imbraca fiecare dintre noi cu cate o boanda, dupa varsta si constitutie. Si uite asa se insufleteste si cea mai ploiasa si mohorata zi. Claca asta de oameni desfaca papusoii. Mai vine si Mos Niculai cu o litra de rachiu de mai incalzeste pe amatori. Se povestesc bancuri si nazbatii. Iar la amiaza bunica sau cui i-o fi venit randul sa fie gospodina, face o mamaliga maaare pe care… o mananca puiul. Puiul gatit cu smantana de care eu nu m-am saturat niciodata. Mai ales ca puii toamna sunt… pui. Si uite asa, vine iar seara. Mai ma smiorcai eu ca vreau trasa cu taraboanta, mai urla tata la noi sa nu stam degeaba, ma mai bag in coser sa imprastii papusoii si gata.

O mica ultima plimbare prin gradina inainte de a intra in casa ca intr-un alt taram. Iti lepezi hainele prafuite si te ascunzi sub o plapuma groasa si mare de lana. In gradina… gheorghine, margarete pe jumatate ofilite si mere!! Da… mere acre de iti dau lacrimile, dar cele mai bune mere din lume. Carora nu le-a facut nimeni nimic decat sa treaca pe langa ele, sa le admire din cand in cand… Ori ganditor ‘s-au facut ceva anul asta’, ori pofticios ‘merele astea cand se coc odata?’ Nu ca as fi asteptat vreodata sa se coada… tocmai asta era. Ma infruptasem din ele crude… coapte cum or fi?

In locul, orasul, judetul in care nu se intampla niciodata nimic, se intamplau atat de multe…

Pentru ca de zilele petrecute facand aceste enervante treburi scapam cand incepea scoala. Mmm… mirosul de caiete noi, de cerneala nedesfacuta, de bani cotiti c-am umflat preturile rechizitelor… Dar mai mandra decat mine cand scoteam uniforma din dulap nu cred ca a fost cineva vreodata. Mereu proaspat spalata, insistent calcata si intens parfumata, astepta sfioasa prima mea zi de scoala. Intotdeauna ploiasa. Astfel ca uniforma mea se pleostea repede. Mereu entuziasmata de noutati, de schimbari, de manuale, de colegi, de profesori, de planuri, de idei… de totul din ceea ce nu mai fusese.

Doar o amintire, o mica parte din ceva ce a fost, ce am avut… si nu voi mai avea niciodata. N I  C I O D A T A!! Multe s-au dus ca si cum nu ar fi fost, multe s-au uitat, multe nu se mai vor intamplate. Schimbarea pe care o urasc si pe care mi-e prea greu sa cred ca o voi iubi vreodata. E ca un vis in care ai trait si erai convinsa ca e realitate, dar din care te-ai trezit si… nu mai e. Si nici nu poti face sa mai fie. Oricat te-ai stradui sa adormi la loc, sa visezi la fel, in continuare. O clipa, o presimtire, un sentiment, o traire ce-a trecut… Nici macar ca o iubire trecuta nu e. Pe el il poti convinge, prosti sa se intoarca, iubirea o poti schimba pe alta mai mare, dar bucata mea de viata… cui sa o las? Si de ce sa o las? Si cum sa o dau? Si de ce? De ce? Bucata mea de viata pe care o iubesc, in care aveam totul  si care nu va mai bisa niciodata… o tin stransa la piept. Si as vorbi ore, zile si ani intregi despre ea, cu ea. Nu vreau sa ii dau drumul. Nu vreau!! Nu ma intereseaza altceva decat ca nu vreau. De ce ar renunta cineva la mainile lui? Nu-i sunt bolnave… Doar ca nu mai sunt. Dar eu vreau sa le vad acolo. Pentru mine sunt. Intr-un fel sau altul  tata, bunicul si bunica vor exista mereu si am sa ii aduc in viata mea chiar de-o fi sa ma ranesc carandu-le lesurile dupa mine. Da, pentru mine vor exista mereu. Voi face in asa fel incat sa existe. Pentru ca altfel nu stiu cum!

“

Tanana naaaaaa!! Ieri. Aseară. Pe 26. Şi iunie! Am început primul curs de Jurnalism narativ. Cu Cristi Lupşa. Uf, am întârziat sperând că o să iau un interviu pe care l-am lăsat baltă. M-am lăsat baltă. Pentru că era necesar să am sângele mai rece. (Aerele condiţionate s-au dovedit total neputincioase – şi apropo de asta, un coleg spunea că e de-a dreptul înfricoşătoare denumirea de aer CONDIŢIONAT, în cel mai bun caz… personalizat. Cum ar fi să existe condiţii pentru care să primeşti aer?).

Şi după ce că am întârziat, am ajuns şi la spartul târgului. Mi-am imaginat pe drum tot felul de scenarii care de care mai ghiduşe şi mai colorate… Când colo! Prezentările, introducerile şi cunoştinţele fuseseră încheiate. Şi-apoi să nu te simţi intrus?!

Dar surpriza n-a fost asta. Ci Cristi. Lupşa, da. Am încercat să găsesc o fotografie cu el – remarc una dintre ultimele mele manii, să-i cunosc aspectul fizic persoanei pe care urmează să o cunosc – şi nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu activitatea mea de detectiv, că tot un moş mi-am imaginat că e. Mi-era chiar teamă, subconştientul meu proiecta în gândurile neliniştite autoritatea şi respectul ce i se cuvin, în general, profesorului şi scriitorilor. Întotdeauna ştiu ceva ce tu nu ştii! Şi întotdeauna, ca prin farmec, unul dintre omuleţii pe umăr (recunosc lui Cristi drepturile de autor  pentru această imagine) ţi-o tot repetă. Să nu uiţi! Eh, dar poate că mi se întâmplă numai mie…

Ieri nu mi s-a întâmplat. Cristi nu e haios. E de-a dreptul interactiv! (Exact, ca americanii, doar că am observat înainte să ne-o spună). Are o suită de expresii (mimice de data asta. Şi tonale!), le scoate rând pe rând, te uiţi la el, nu ştii de unde să-l iei şi unde să-l pui. Dar sigur îţi inspiră energie! Poate chiar şi curaj. Sigur curaj! Şi Cristi o să ne înveţe să scriem poveşti! Sigur e şi el coborât dintr-o poveste…

Despre ceilalţi colegi… nem tudom. Nu ştiu cum se scrie, cum se citeşte, cum se înţelege, exact ca şi despre ei. Colegii. Am reţinut o Moni(ca) cu părul blond şi creţuliu – locuia provizoriu exact în faţa mea – , o Ana-Maria tunsă cochet, cu pantaloni verzi, pe Irina, dar nu m-am prins dacă aia mică sau cealaltă. Erau două! În lista de emailuri am găsit mai multe, dar o să încerc să nu mă complic prea tare să le departajez, că e atribuţia lor! Şi se va întâmpla oricum. Cred… că l-am reţinut pe Dan. Cel puţin, pe tipul de lângă mine, care tot facea tic-tic cu creionul pe telefon şi primea mailuri în timp real şi non-stop. Cred! Că avea ceas Longiness şi aş fi fost tare curioasă să aud ce a spus despre el. Părea prea calculat şi ordonat pentru un scriitor, deşi suficient de retras (sigur nu timid). Dar s-ar putea să fie doar unul dintre oamenii care spune ceva numai atunci când e sigur că vrea să spună. Eu, şi mulţi alţii dintre noi, aşti’lalţi, mai vorbim şi neîntrebaţi, şi când ne ia gura pe dinainte, şi când n-avem nimic de spus. O grămadă de situaţii!

Mai era o doamnă-domnişoară cu rochiţă neagră. Aşa am mai avut impresia că o ştiu!… (De fapt, e urâcioasă impresia asta! Incă n-a plecat… Urato?!)

Şi de pe partea mea de scaune… am mai reţinut pe domnul/domnişorul, cavalerul, pardon!, no.2. Sau no.1. Nah, erau doi, cum să mă hotărăsc care-i primul şi care-i al doilea?! Avea, spuse-se printre noi, nume de meserie, de funcţie, de general? Încă un val de ceaţă peste care trebuie să suflu… Părea, oricum, vioi şi vorbăreţ. E de luat aminte!

Probabil că au mai fost şi alţi colegi, dar au lipsit. Bine, nici din cei prezenţi nu i-am reţinut pe toţi, dar asta nu e decât o consecinţă a faptului că am întârziat… Nu am reuşit să mă poziţionez strategic! Pe data viitoare atunci!

Şi care va-să-zică… cine-o vrea să zică… Eu! Eu! Eu! Noi, toţi aştia, în frunte cu Cristi, vrem să scriem poveşti. Ameninţarea cea mai mare (pentru mine e un fleac deja, vă spun) este eseul personal de la final, în septembrie. Eu ştiu despre ce-o să scriu! Trebuie, totuşi să găsesc alţi 2-3 adversari subiectului. Măcar aşa, de dragul competiţiei…

Şi dacă tot am lungit-o, închei cu tema pentru data viitoare: un text autobiografic în cifre, undeva între 500-750 de cuvinte. Cu singura cerinţă: cifrele pe care le folosim să spună

ceva despre noi. Am reţinut-o pe cea cu „am 32 de sticluţe cu ojă, nici o culoare nu se repetă”. Sunt incertă. Să spun sau nu că m-am sărutat cu 57 de tipi?

Bineînţeles, în decurs de 22 de ani. 

(De data asta eu mă prăpădesc de râs şi tu faci ochi mari. – E posibil?!?)

Şi condiţiile pe care noi le-am găsim necesare ca să scrii:

-         răbdare

-         talent

-         pix bun

-         să trăieşti

-         inspiraţie

-         subiect

-         schemă

-         timp

-         artă

-         disciplină

(Menţiune: Eu am zis Inspiraţie! Eu am zis Inspiraţie! (Şi aveam dreptul la un singur ingredient). Cristi a zis că a scrie e o artă. Dar mai degrabă un meştesug. )

La unelte, atunci!