Rămas-bun, copilărie…

Din toamnă va trebui să renegociez preţul biletelor de autobuz. Pentru a obţine reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiţii: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Şi cum ştampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aş avea o relaţie amoroasă.

Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicuşor şi domnul Costicuţă, şoferii autobuzului cu care merg de la Bucureşti la Fălticeni, sau invers. M-am mutat la capitală  acum trei ani,. şi, înainte de a-i cunoaşte, am avut de supravietuit copiilor de tigani care urla în gura mare, moşilor parfumaţi cu zer de brânză, tonelor de bagaje ale bazariştilor care umpleau şi ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca şi cum aş fi dat cârciuma de la ţară pe-o brasserie franţuzească. Aşa a început Tarsin-ul să leage pentru mine copilăria de viaţa de om mare şi pe acasă de… o lume străină. Cei doi şoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniştea drumului , iar nouă, celor mai tinere, să ne împartă şi din grija lor părintească. Spre care eu mă îndrept cu fiecare kilometru şi pe care sper s-o regăsesc în leagănul natal. „Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feţi-Frumoşi probabil că visează!“

Dar eu am în continuare coşmaruri. Îmi visez o frică subconştientă că odată ajunsă acasă nu voi mai putea pleca. Nu mai există drumuri, nu mai există autobuze, nu mai am bani, nu mă ia nimeni să mă ducă înapoi la Bucureşti. Şi rămân blocată în oraşul din care acum nu-mi mai amintesc cât de tare am vrut să plec. În strâmtoarea în care n-am încăput niciodată. Sau, cum a spus şi Sadoveanu la vremea lui: „Locul în care nu se întâmplă nimic…“

Ăsta e Falticeniul în care mi-au crescut ambiţiile şi pe care tata a încercat să le strunească spre realizări măreţe. Spre „cineva-ul“ care eu încă trebuie să devin. Sunt străzile mereu denivelate pe care acum păşesc timid şi străină, bolovanul din faţa blocului vecin, pe care am pierdut cu Ela  atât de multe zile şi nopţi, analizând şi dând verdicte băieţilor care treceau prin faţa noastră: cu potenţial sau de ignorat, bara de bătut covoare pe care mă imaginam gimnastă la paralele şi pe care ma zbânţuiam ca o maimuţă de mi se bătătoreau mâinile moi, cutia poştală prin găurile căreia încă mă uit: „vreo scrisoare?“ Dar cine să ne trimită răvaşe de loialitate decât firmele de utilităţi, sub forma facturilor multicolore. Iar după ce bag cheia în uşă, mă întâmpină bucuria şi îmbrăţişarea prelungă a mamei: «Care-i hoţ acolo?». Numai ea singură a rămas să însufleţească casa, să o încălzească cu suflul şi răsuflul ei trist. Toate au rămas cum le ştiu dintotdeauna: peretele plin cu icoane, tabloul lui tata înconjurat de îngeraşi cu aripi din pene, gradiniţa zoologică cu animale din pluş cocoţată pe dulap, trofeul Miss Boboc de la bal, raftul cu cărţile de poveşti, bomboniera cu caramele. Mai sunt toate astea parte din mine, aşa cum au fost cândva? Aerul e greu şi plin de amintiri. Nu mai sunt la locul meu, sau locul nu mai e al meu.

Nu a fost plecarea mea de vină, nu a fost nici plecarea de mult mai devreme a soră-mii. Când ea a intrat la facultate, eu eram abia boboc de liceu. Toate ar fi rămas la fel dacă el n-ar fi plecat. Dacă tata ar fi trăit mai mult decât prin amintiri şi dialoguri imaginare. Dacă nu mi-ar fi luat pământul de sub picioare la 18 ani. Era mândru c-a scăpat de minori, iar eu nerăbdătoare să termin şi clasa a 12-a, să intru la facultate şi să-i arăt că pot. Acum s-ar fi lăudat că fetele lui sunt singurele licenţiate din familie. Şi l-am fi regăsit preocupat de rânduirea vieţilor noastre. Cum era candva…

Mama se apucă şi-mi face plăcinte. Mă uit pe geam la casele din depărtare. Plouă mărunt. Aproape c-a venit toamna. În Fălticeni toamna vine mereu mai repede. Şi, odată cu ea, mirosul de bostani, de cartofi, de porumb copt. Copt nu pe vatră. Copt în pământ. Belşugul de altădată, pe care l-am ştiut dintotdeauna. Pe când mergeam toţi patru cu noaptea în cap la ţară,  înarmaţi cu felurite unelte să ne adunăm proviziile pentru iarnă.

Nu mi-a plăcut niciodată sa scot cartofi. Până acum. Acum, când nu mai am cartofi de scos, când rămân închisă în palate de beton, îmi place la nebunie scosul cartofilor. Scăldatul în ţărâna proaspăt scornită şi mirosul sacilor prăfuiţi legaţi cu sârmă. Toate năzbâtiile şi toate divergenţele pe care le aveam cu tata: ba că sunt leneşă, ba că nu fac cum trebuie, erau normalul din viaţa mea, erau singura versiune de viaţă pe care o ştiam.

Nici la cărat bostani nu-mi era simplu. Mă trimitea tata dintr-o vorbă scurtă şi fără drept de apel. Iar bostanii erau mari şi grei, eu mică şi visătoare. Şi trebuia să-i culeg de pe întreg peticul de pământ, jumătate dat de bunicul, jumătate cumpărat de tata. Apoi să-i duc până la căruţă. Sau până lângă sacii cu cartofi. Dar se merita lupta. Pentru că seara, ajunsă acasă, mă îndreptam cu o poftă nebună spre grămada uriaşă şi portocalie ce aştepta sfioasă.

„Tataaaaaaa!“ strigam eu. „Unde e bărdiţa?“

„Nu ştiu, întreabă pe bunicu’“.

„Bunicuuuuuuuuu’!! Unde eşti, bunicu’? Ah, în şură? A muls măica vaca? Tataie, unde e bărdiţa? Aa, după şandrama? Mă duc să o caut că îmi trebuie“.

Îmi plăcea cu bărdiţa. Îmi dădea impresia că sunt foarte dibace. Dar şi mai mult îmi plăcea când ridicam bostanul până la înălţimea umerilor şi apoi îl făceam dintr-o trântitură la pământ.  E o adevărată simfonie scârţâitul bostanului bine copt când se crapă. Şi apoi dai de greţosul miez şi mai portocaliu. Dacă te joci câteva minute cu mâna prin el, sâmburii sunt mai uşor de ales. Şi spărgeam bostani până se umplea castron cu sâmburi.

„Mamaaaaaa!! Am strâns sâmburi. E gata tava? La pârpâlit în foc cu ei!“

Dacă cineva ar putea închide mirosul seminţelor proaspăt culese şi coapte în rolă, la foc de lemne, într-un parfum, m-ar face fericită. L-aş pulveriza în aer ori de cate ori mi se face dor de singurul acasă pe care îl ştiu. Iar seara ne adunam pe lângă sobă, la ronţăit sâmburi şi stat la taclale. Mai povestea bunicu’ ceva din tinereţe, mai îl sfădea bunica. Iar noi râdeam cu gura până la urechi ca cei mai voioşi, mai sănătoşi şi mai îndestulaţi oameni de pe pământ. Înainte de culcare, ne dregeam cu o cană de lapte abia muls şi abia fiert. Iar apoi, poveşti în continuare, până la venirea lu’ nea Ene, le spuneau flăcările focului din plită, oglindite-n personaje fantastice pe tavan.

Ah, cât de mare m-am simţit când mi s-a dat şi mie o secere. Da, cu secerea se taie păpuşoii. Fiecare lucru la ţară are povestea lui.   Dupa ce se strângeau toţi păpuşoii de pe deal, adica se adunau sub formă de căpiţe în grădina de lângă casă, se adunau băncuţele de prin ogradă şi se puneau în  cerc, suficient distanţate una de alta. Se aducea şi tărăboanţa şi tot atâtea găleţi ruginite. Ne îmbrăcam fiecare cu câte o bondiţă, după vârstă şi constituţie, si uite aşa se însufleţea şi cea mai ploiasă şi mohorâtă zi. Ne apucam de deşfacat păpuşoii. Mai venea Moş Niculai cu o litră de rachiu de încălzea pe amatori. Se povesteau bancuri şi năzbâtii. Iar la amiază, bunica, sau cui i-o fi venit rândul să fie gospodină, făcea o mămăligă maaare pe care… „o mânca puiul“. Puiul gâtit cu smântână de care eu nu m-am mai săturat nici până azi. Şi uite aşa, venea iar seara. Trecea o zi, un anotimp, un an, copilăria mea.

In locul în care nu se întâmpla niciodată nimic, se întâmplau atât de multe…

Anul ăsta n-a mai pus nimeni în pământ. Bunicii s-au şubrezit şi ei. Îşi poartă ultimii paşi prin viaţă. Grădinile au rămas goale şi ale nimănui. Noi ne-am împrăştiat în toate zările. Nu ne mai pasă de proviziile pentru iarnă. Ne unim sporadic şi pentru bucăţi scurte de timp. Am rămas doar cu o amintire, o mică parte din ceva ce a fost, ce am avut şi nu voi mai avea niciodată. Multe s-au dus ca şi cum nu ar fi fost, multe s-au uitat, multe nu se mai vor întâmplate.

Bucata asta de viaţă pe care o iubesc, în care aveam totul  şi care nu va mai bisa niciodată… o ţin strânsă la piept. E copilăria mea! E un acasă ce se destramă. Pentru că mâine seară autobuzul meu cu cei doi birjari mă va duce înapoi la Bucureşti. Unde eu încă trebuie să devin cineva. Unde nu am un „acasă“ şi pe nimeni din acelaşi sânge, dar în care îmi ţes în fiecare zi un alt univers căruia să îi aparţin.

Când nu mai ai rădăcini, nu-ţi rămâne decât să-ţi întinzi aripile…

Din toamnă va trebui să renegociez preţul biletelor de autobuz. Pentru a obţine reducere, trebuie îndeplinite una din cele două condiţii: să fii studentă, sau să nu ai prieten. Şi cum ştampila de pe carnetul meu de student expiră în septembrie, va trebui să mă ţin departe de orice dovadă că aş trăi o relaţie amoroasă.

Asta e doar una din repertoriul de glume al celor doi prieteni ai mei, domnul Nicuşor şi domnul Costicuţă, care mă plimbă în orice zi pe ruta Bucureşti-Fălticeni sau invers. Sunt multe alte firme cu care facem întrecere până la destinaţie, dar numai Tarsin-ul leagă pentru mine copilăria de viaţa de om mare şi pe acasă de… o lume străină. Datorită celor doi şoferi care alungă neliniştea drumului, care veghează asupra domnişoarelor din primele rânduri fără să le-o ceară nimeni. Poate decât tinereţea noastră veselă, dar lipsită de apărare. Sau doar a mea. La început mi s-a parut o şmecherie dibăcia prin care fetele erau aduse pe scaunele din faţă, dar acum mi se pare un mare avantaj. «Fetelor, vă e frig, vă e cald? Să mai pun lemne pe foc?», «Ai adormit rău cu capul într-o parte, stai să-ţi aduc o pernuţă din cală»,  «Vă place filmul ăsta, sau pe care îl vreţi?». Şi peste toate, privirea cercetătoare înainte de a porni la drum: «Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feţi-Frumoşi probabil că visează…»

Dar eu aveam coşmaruri. Îmi visam o frică subconştientă că odată ajunsă acasă, la mama, nu voi mai putea pleca. Nu mai există drumuri, nu mai există autobuze, nu mai am bani, nu mă ia nimeni să mă ducă înapoi la Bucureşti. Şi rămân blocată în oraşul din care acum nu-mi mai amintesc cât de tare am vrut să plec. În strâmtoarea în care n-am încăput niciodată, târgul epuizat de resurse pentru mine. Sau, cum a spus şi Sadoveanu la vremea lui: “Locul în care nu se întâmplă nimic…”

Ăsta e Falticeniul în care mi-au crescut ambiţiile şi pe care tata a încercat să le strunească spre realizări măreţe. Spre «cineva-ul» care eu încă trebuie să devin. Sunt străzile mereu denivelate pe care acum păşesc timid şi străină, bolovanul din faţa blocului vecin, pe care am pierdut cu Ela  atâtea zeci şi sute de zile şi nopţi, analizând şi dând verdicte asupra băieţilor: valabil/expirat, bara de bătut covoare pe care mă imaginam gimnastă la paralele şi pe care ma zbânţuiam ca o maimuţă de mi se bătătoreau mâinile fragede, cutia poştală prin găurile căreia încă îmi arunc pe rând câte un ochi: «vreo scrisoare?» Cu toate că ştiu de la mama că de mult nu mai vin decât facturi. Şi bineînţeles, bucuria şi îmbrăţişarea ei prelungă, a mamei: «Care-i hoţ acolo?». Numai ea singură a rămas să însufleţească casa, să o încălzească cu suflul şi răsuflul ei trist. Toate au rămas cum le ştiu dintotdeauna: peretele plin cu icoane, tabloul lui tata înconjurat de îngeraşi cu aripi din pene, gradiniţa zoologică cu animaluţe de pluş cocoţată pe dulap, trofeul Miss Boboc de la bal, raftul cu cărţile de poveşti, bomboniera cu caramele. Mai sunt toate astea ale mele aşa cum au fost cândva? Pluteşte în aer starea că lucrurile s-au schimbat. Că eu nu mai sunt la locul meu, sau locul nu mai e al meu.

Nu a fost plecarea mea de vină, nu a fost nici plecarea de mult mai devreme a soră’mii. Toate ar fi rămas la fel dacă el n-ar fi plecat. Dacă tata ar fi trăit viu, mai mult decât prin amintiri şi dialoguri imaginare. L-am fi regăsit mereu preocupat de rânduirea vieţilor noastre, pe care a luat-o cu el de când nu mai e…

Afară plouă iarăşi mărunt. Aproape că a venit toamna. În Fălticeni toamna vine mereu mai repede. Şi odată cu ea, mirosul de bostani, de cartofi, de porumb copt. Copt nu pe vatră. Copt în pământ. Belşugul de altădată, pe care l-am ştiut dintotdeauna. Pe când mergeam toţi patru, cu noaptea în cap, şi înarmaţi cu felurite unelte să ne adunăm proviziile pentru iarnă.

Nu mi-a plăcut niciodată sa scot cartofi. Până acum. Acum, când nu mai am cartofi de scos, când singură mă sechestrez în palatele de beton, îmi place la nebunie scosul cartofilor. Scăldatul în ţărâna proaspăt scornită şi mirosul sacilor prăfuiţi legaţi cu sârmă. Toate năzbâtiile şi toate divergenţele pe care le aveam cu tata: ba că sunt leneşă, ba că nu fac cum trebuie, erau normalul din viaţa mea, erau singura versiune de viaţă pe care o ştiam.

Nici la cărat bostani nu-mi era simplu. Mă trimitea tata dintr-o vorbă scurtă şi fără drept de apel. Iar bostanii erau mari şi grei, eu mică şi visătoare. Şi trebuiau culeşi de pe peticul de pământ, jumătate dat de bunicul, jumătate cumpărat de tata. Şi trebuia să mă plimb cu ei, aşa grei, până la căruţă. Sau până lângă sacii cu cartofi. Barabule vreau să spun! Asta e limba noastră. Dar se merita lupta. Pentru că seara, ajunsă acasă, nu baia mă preocupa.. Ci mă îndreptam cu o poftă nebună spre grămada uriaşă şi portocalie ce aştepta cuminte şi sfioasă. Luam o bărdiţă, «Tataaaaaaa!! Unde e bărdiţa?» «Nu ştiu, întreabă pe bunicu’». «Bunicuuuuuuuuu!! Unde eşti, bunicu’? Ah, în şură? A muls măica vaca? Tataie, unde e bărdiţa? După şandrama? Mă duc să o caut că îmi trebuie». Îmi plăcea şi cu bărdiţa. Îmi dădea impresia că sunt foarte dibace. Dar şi mai mult îmi plăcea când ridicam bostanul până la înălţimea umerilor şi apoi îl făceam dintr-o trântitură la pământ. Mi-e greu să descriu scârţâitul bostanului bine copt când se crapă. Şi apoi greţosul miez şi mai portocaliu. Dacă te joci câteva minute cu mâna prin el, sâmburii sunt mai uşor de ales. Ah, eram şi eu şi miezul scârboasă. Că mie îmi plăcea să mă joc cu el. Şi spărgeam la bostani până umpleam un castron cu sâmburi. «Mamaaaaaa!! Am strâns sâmburi. E gata tava? La pârpâlit în foc cu ei!» Dacă cineva ar putea închide mirosul sâmburilor proaspăt culeşi şi copţi în rolă, la foc de lemne, într-un parfum, m-ar face fericită. L-aş pulveriza în aer de fiecare dată când mi se face dor de singurul acasă pe care îl ştiu. Iar seara ne adunam pe lângă sobă, la ronţăit seminţe şi stat la taclale. Mai povestea bunicu’ ceva din tinereţe, mai îl sfădea bunica. Iar noi râdeam cu gura până la urechi ca cei mai voioşi, mai sănătoşi şi mai îndestulaţi oameni de pe pământ. Înainte de culcare, ne propunea bunica o cană de lapte abia muls şi abia fiert. Poveşti, în continuare, până la venirea lu’ nea Ene, le spuneau flăcările focului din plită, oglindite-n personaje fantastice pe tavan.

Dar la cules de porumb aţi fost vreodată? Ah, cât de mare m-am simţit cand mi s-a dat şi mie o secere. Da, cu secerea se taie păpuşoii. Se adună un braţ şi apoi se leagă cu răgoz cosit încă din vară, uscat şi sucit. Fiecare lucru la ţară are povestea lui…  Braţul acela de porumb nu trebuie să fie nici prea subţire, nici prea gros, că altfel nu se leagă bine. Şi apoi, toţi aceşti jupi, trebuie căraţi grămadă şi duşi acasă sau făcuţi glugi. Dar pentru asta trebuia să te fi pregătit cu pantaloni şi şosete groase. Altfel, când te-ai fi spălat seara cu apă caldă în ligheanul de tablă, ai fi descoperit zeci de zgârieturi mai fine sau mai adânci pe pielea rozalie. Care ustură. Nu e simplu să faci o glugă. Cum nu e simplu nici o căpiţă să faci. Numai bunicul ştia cum. Şi când pe bucata de pământ de lângă casă s-au adunat mai multe glugi, adică s-au strâns toţi păpuşoii de pe deal, se adună băncuţele de prin ogradă şi se pun în  cerc, suficient distantate una de alta. Se aduce şi tărăboanţa. Câte bănci, atâtea găleţi ruginite. Şi se îmbracă fiecare dintre noi cu câte o bondiţă, după vârstă şi constituţie. Şi uite aşa se însufleţeşte şi cea mai ploiasă şi mohorâtă zi. Claca asta de oameni deşfacă păpuşoii. Mai venea şi Moş Niculai cu o litră de rachiu de încălzea pe amatori. Se povesteau bancuri şi năzbâtii. Iar la amiază, bunica, sau cui i-o fi venit rândul să fie gospodină, face o mămăligă maaare pe care… «o mănâncă puiul». Puiul gâtit cu smântână de care eu nu m-am săturat niciodată. Şi uite aşa, venea iar seara. Trecea o zi, un anotimp, un an, copilăria mea.

În locul în care nu se întâmpla niciodată nimic, se întâmplau atât de multe…

Doar o amintire, o mică parte din ceva ce a fost, ce am avut… şi nu voi mai avea niciodată. Niciodată! Multe s-au dus ca şi cum nu ar fi fost, multe s-au uitat, multe nu se mai vor întâmplate. Schimbarea care acum mă ţine goală pe dinăuntru. E ca un vis în care ai trăit şi erai convinsă că e realitate, dar din care te-ai trezit şi… nu mai e. Şi nici nu poţi face să mai fie. Oricât te-ai strădui să adormi la loc, să visezi la fel, în continuare. O clipă, o presimţire, un sentiment, o trăire ce-a trecut… Locurile au rămas, numai oamenii au plecat şi fără ei e prea pustiu să învii ce s-a stins.

Bucata mea de viaţă… ce s-a întâmplat cu ea? Bucata mea de viaţă pe care o iubesc, în care aveam totul  şi care nu va mai bisa niciodată… o ţin strânsă la piept. E copilăria mea! E un acasă care se destramă. Pentru că diseara autobuzul meu cu cei doi birjari mă va duce înapoi la Bucureşti, unde eu încă trebuie să devin cineva. Unde nu am un «acasa» şi pe nimeni din familie, dar în care îmi ţes în fiecare zi un alt univers căruia să îi aparţin.

Într-adevăr, nu s-a potrivit nici socoteala mea cu cea din târg, iar Cristi m-a învins. Pentru că m-am apucat să fac un text gol, alcătuit doar din propoziţii încolonate, fără vreun dram de emoţie inspiraţională. Şi a fost de şlefuit! Vorbesc de primul draft al eseului personal, opera de bază ce va rezulta în urma cursului de Jurnalism narativ.

Bucuroasă sunt că am putut (zâmbet larg). Că ce a ieşit trece de bara unei poveşti (relativ) închegate. Îndrăznesc să mă exprim aşa în urma feedback-ului primit de la Cristi. Încurajator, de altfel! Pfiu! Că aveam emoţii… N-a fost chiar dificil! Doar m-am trezit de dimineaţa, a doua zi după data deadline-ului (blushing), mi-am spus că trebuie să-l scriu. Şi l-am scris. În mai multe ore decât m-aş fi aşteptat, dar cred că pe structură şi pe ordinea ideilor am consumat cel mai mult timp. Aici ar fi avut de câştigat planul de idei!

Fără să mai împrăştii multă vorbărie, am renunţat să scriu povestea despre tata (cum plănuiam iniţial) din simplul motiv că nu am primit nici o leţcaie de încurajare, ba chiar mici temeri că o să mă împotmolesc în emoţii. Plus! Că aveam deja bucata asta de text… Cărămida pe care m-am bazat pentru tot restul. Cu mai puţin decât promisiunea că nu o să ascund într-un ungher toate celelalte idei de poveşti care mi-au venit pe parcurs.

Textul, vă rog!

“

Motto: Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat…

Da, da… afara ploua marunt. Se cern picuri de apa care te gadila. Aproape ca niste fulgi. O fi vreun semn. Si in tricou ti-e frig. Ai nevoie de haina care te incomodeaza pentru ca te-ai obisnuit sa umbli atat de dezbracat.

Da, da… e un semn. E semn ca ceva s-a schimbat. Sau poate eu am mers pe un drum mai departe. De unde am plecat totul e la fel. Sigur ca e la fel. Ploaia marunta miroase a bostani, miroase a cartofi, miroase a porumb copt. Copt nu pe vatra. Copt in pamant. Din verde s-a facut auriu. Din proaspat s-a facut belsug.

Mirosul cartofilor nu e simplu. Nu, nu. Nici scosul cartofilor nu e simplu. Eu nu sunt ca sora-mea, ea ii scotea cu manusi si se atingea cat mai putin de pamant. Poate nici felul meu nu era simplu. Eu… eu ma aruncam in tarana proaspat scornita ca in pat si ma imbracam in ea ca o gaina in nisip. Era rece tarana. Niciodata nu mi s-a parut murdara. Si mai erau si acei viermisori rozalii atat de gretosi si atat de curati, parca nici nu iesisera din murdarul pamant al sora-mii. Si daca pentru ei pamantul este casa, inseamna ca pamantul egal siguranta. Si de ce sa nu simt si eu la fel? Nu mi-a placut niciodata sa scot cartofi. Pana acum. Acum, cand nu mai am cartofi de scos, cand tot ce ma inconjoara e beton, imi place la nebunie scosul cartofilor. Si mirosul sacilor prafuiti legati cu sarma. Si sa intep cartofii cu furca si sa ii ascund de mama sau tata repede, imi place. Dar mai ales sa fac bataturi la maini. Eram mandra de ele, dar nu stiam asta pe atunci. Nu stiam pentru ca sora-mii i se pareau… inestetice. Si ea fiind cu cativa ani mai experimentata decat mine, credeam ca are dreptate.

Ah, da. Si atunci cand scoteam cartofi si ma certam cu tata ca eram lenesa… veneau norii si ploua marunt. Cand urasti ceva poate nu ar trebui sa iti para rau, mai tarziu s-ar putea sa iubesti. Orice amintire cu tata in care ne certam, acum o iubesc. Cand asta e tot ce mai ramane…

Nici caratul bostanilor nu e simplu. Nu… bostanii au pe crengi (da, da, bostanii au crengi) tepi. Mai mici si mai putin plini de simboluri precum tepii unui trandafir, dar la fel de usturatori cand iti intra in piele. Si bostanii astia erau mari si grei. Si trebuiau culesi de pe suprafete intinse. Si trebuia sa te plimbi cu ei, asa grei, pana la caruta. Sau pana langa sacii cu cartofi. Barabule vreau sa spun! Dar se merita si lupta asta. Pentru ca seara, ajunsa acasa, nu baia ma preocupa. Ma preocupa catelul care latra a veselie si a gelozie ca eu ma jucam cu mingea, iar el nu avea minge. Cel mai bun portar intalnit vreodata. Catelul bunicii. Pacat doar ca era asa entuziasmat de balonul colorat, ca nu il mai vedeai prea devreme de la el. Si atunci, daca nu mai devreme, ma indreptam cu o pofta nebuna spre gramada uriasa si portocalie ce astepta cuminte si sfioasa. Luam o bardita. ‘Tataaaaaaa!! Unde e bardita?’ ‘Nu stiu, intreaba pe bunicu’.’ ‘Bunicuuuuuuuuu!! Unde esti bunicu’? Ah, in sura? A muls maica vaca? Unde e bardita? Ma duc sa o caut ca imi trebuie.’ Imi placea si cu bardita. Imi dadea impresia ca sunt foarte dibace. Dar si mai mult imi placea cand ridicam bostanul pana la inaltimea umerilor si apoi il faceam dintr-o trantitura la pamant. Nu as putea descrie scartaitul bostanului bine copt cand se crapa. Si apoi gretosul miez si mai portocaliu. Daca te joci cateva minute cu mana prin el, samburii sunt mai usor de ales. Ah, eram si eu si miezul scarboasa. Ca mie imi placea sa ma joc cu el. Si spargeam la bostani pana umpleam un castron cu samburi. ‘Mamaaaaaa!! Am strans samburi. Ii gata tava? La parpalit in foc cu ei!’ Daca cineva ar putea inchide mirosul samburilor proaspat culesi si copti in rola, la foc de lemne, intr-un parfum, m-ar face fericita. Si seara, pe langa soba, la rontait de seminte si stat la taclale. Mai povestea ceva bunicu’ din tinerete, mai il sfadea bunica. Iar noi radeam cu gura pana la urechi ca cei mai voiosi, mai sanatosi si mai indestulati oameni de pe pamant. Inainte de culcare, poate o cana de lapte abia muls si abia fiert. Povesti in continuare pana la venirea lu’ nea Ene, le spuneau flacarile focului din plita, oglindite-n personaje fantastice pe tavan.

Dar la cules de porumb ati fost vreodata? Ah, cat de mare m-am simtit cand mi s-a dat si mie o secere. Da, cu secerea se taie papusoii. Se aduna un brat si apoi se leaga cu ragoz cosit inca din vara, uscat si sucit. Fiecare lucru la tara are povestea lui…  Bratul acela de porumb nu trebuie sa fie nici prea subtire, nici prea gros, ca altfel nu se leaga bine. Si apoi toti acesti jupi trebuiesc carati gramada si dusi acasa sau facuti glugi. Dar pentru asta trebuia sa te fi pregatit cu pantaloni si sosete groase. Altfel, cand te-ai fi spalat seara cu apa calda in ligheanul de tabla ai fi descoperit zeci de zgarieturi mai fine sau mai adanci pe pielea rozalie. Care ustura. Nu e simplu sa faci o gluga. Cum nu e simplu nici o capita sa faci. Numai bunicul stia cum. Cu timpul a invatat si mama, dar tot nu stiu daca la fel de bine. Si cand pe bucata de pamant de langa casa s-au adunat mai multe glugi, adica s-au strans toti papusoii de pe deal, se aduna bancutele de prin ograda si se pun in  cerc, suficient distantate una de alta. Se aduce si taraboanta. Cate banci atatea galeti ruginite. Si se imbraca fiecare dintre noi cu cate o boanda, dupa varsta si constitutie. Si uite asa se insufleteste si cea mai ploiasa si mohorata zi. Claca asta de oameni desfaca papusoii. Mai vine si Mos Niculai cu o litra de rachiu de mai incalzeste pe amatori. Se povestesc bancuri si nazbatii. Iar la amiaza bunica sau cui i-o fi venit randul sa fie gospodina, face o mamaliga maaare pe care… o mananca puiul. Puiul gatit cu smantana de care eu nu m-am saturat niciodata. Mai ales ca puii toamna sunt… pui. Si uite asa, vine iar seara. Mai ma smiorcai eu ca vreau trasa cu taraboanta, mai urla tata la noi sa nu stam degeaba, ma mai bag in coser sa imprastii papusoii si gata.

O mica ultima plimbare prin gradina inainte de a intra in casa ca intr-un alt taram. Iti lepezi hainele prafuite si te ascunzi sub o plapuma groasa si mare de lana. In gradina… gheorghine, margarete pe jumatate ofilite si mere!! Da… mere acre de iti dau lacrimile, dar cele mai bune mere din lume. Carora nu le-a facut nimeni nimic decat sa treaca pe langa ele, sa le admire din cand in cand… Ori ganditor ‘s-au facut ceva anul asta’, ori pofticios ‘merele astea cand se coc odata?’ Nu ca as fi asteptat vreodata sa se coada… tocmai asta era. Ma infruptasem din ele crude… coapte cum or fi?

In locul, orasul, judetul in care nu se intampla niciodata nimic, se intamplau atat de multe…

Pentru ca de zilele petrecute facand aceste enervante treburi scapam cand incepea scoala. Mmm… mirosul de caiete noi, de cerneala nedesfacuta, de bani cotiti c-am umflat preturile rechizitelor… Dar mai mandra decat mine cand scoteam uniforma din dulap nu cred ca a fost cineva vreodata. Mereu proaspat spalata, insistent calcata si intens parfumata, astepta sfioasa prima mea zi de scoala. Intotdeauna ploiasa. Astfel ca uniforma mea se pleostea repede. Mereu entuziasmata de noutati, de schimbari, de manuale, de colegi, de profesori, de planuri, de idei… de totul din ceea ce nu mai fusese.

Doar o amintire, o mica parte din ceva ce a fost, ce am avut… si nu voi mai avea niciodata. N I  C I O D A T A!! Multe s-au dus ca si cum nu ar fi fost, multe s-au uitat, multe nu se mai vor intamplate. Schimbarea pe care o urasc si pe care mi-e prea greu sa cred ca o voi iubi vreodata. E ca un vis in care ai trait si erai convinsa ca e realitate, dar din care te-ai trezit si… nu mai e. Si nici nu poti face sa mai fie. Oricat te-ai stradui sa adormi la loc, sa visezi la fel, in continuare. O clipa, o presimtire, un sentiment, o traire ce-a trecut… Nici macar ca o iubire trecuta nu e. Pe el il poti convinge, prosti sa se intoarca, iubirea o poti schimba pe alta mai mare, dar bucata mea de viata… cui sa o las? Si de ce sa o las? Si cum sa o dau? Si de ce? De ce? Bucata mea de viata pe care o iubesc, in care aveam totul  si care nu va mai bisa niciodata… o tin stransa la piept. Si as vorbi ore, zile si ani intregi despre ea, cu ea. Nu vreau sa ii dau drumul. Nu vreau!! Nu ma intereseaza altceva decat ca nu vreau. De ce ar renunta cineva la mainile lui? Nu-i sunt bolnave… Doar ca nu mai sunt. Dar eu vreau sa le vad acolo. Pentru mine sunt. Intr-un fel sau altul  tata, bunicul si bunica vor exista mereu si am sa ii aduc in viata mea chiar de-o fi sa ma ranesc carandu-le lesurile dupa mine. Da, pentru mine vor exista mereu. Voi face in asa fel incat sa existe. Pentru ca altfel nu stiu cum!

“