Joi este ultimul curs de Jurnalism narativ, iar Cristi ne-a cerut să răspundem la-o întrebare…

Mai jos, primele 2 sub-întrebări importante.

1. Cel mai important lucru pe care l-am dobândit care mă ajută în procesul de documentare/planificare/scriere.

Am descoperit şi m-am lăsat convinsă că scriitura nu e un moment de inspiraţie, e, într-adevăr, un meşteşug. Ăsta e cel mai important lucru dobândit. Că nu muza face jocurile să meargă, ci strategia de a construi povestea. Acum ştiu că scriitura nu e a „oamenilor aleşi“ cum credeam până acum, ci a oricui are de investit un strop de pasiune.

2. Prioritatea mea #1 de aici încolo. Pe ce vreau să insist?

Prioritate e să valorific tot ce am învăţat, să pun în fapt, să încep să scriu poveşti. Să încep să şlefuiesc poveşti. N-aş vrea să las în urmă cursul ăsta, vreau să îi păstrez învăţăturile vii şi cum atfel decat căutând o modalitate de a mă aşeza între poveşti şi rostul lor după ce vor fi construite. Să exersez.

~

B – u – c –f – e. Ce cuvânt am spus?

Aşa mă jucam cu sora mea după ce am învăţat alfabetul. Desenam cu degetul pe uşa de la dormitor sau pe pereţi litere la nimereală şi apoi o întrebam entuziastă „Ce cuvânt am spus?!”. Dar ea îmi răspundea invariabil, cu gravitatea unei sentinţe: „N-ai spus nici un cuvânt“. Mă duceam şi mă ascundeam dezamăgită: „Cum n-am spus nici un cuvânt? Trebuie să găsesc un cuvânt… “

La fel ma simt acum. Am venit la curs cu textuleţe de adolescentă îndrăgostită pretinzând că sunt scriitoare. Dar am învăţat că melancoliile nu spun o poveste întreagă, nu o spun cu un început şi un sfârşit, şi cu atât mai puţin nu îşi judecă momentele culminante. Nu le pune acolo unde cititorul are nevoie de o motivaţie să rămână în joc. Am învăţat că poveştile nu doar se spun, ci trebuie să spună ceva.

Am trecut prin toate fazele nebuniei. De la negare şi deznădejdea că nu o să pot scrie vreodată o poveste bună până la acceptare şi bucurie. Dacă exersezi, poţi reuşi!

Povestea nu e goană de cuvinte care-ţi vin deodată în minte şi apoi te lasă gol. E o construcţie pentru care ridici fiecare cărămidă şi mesteci mortar, cauţi cea mai bună combinaţie doar-doar s-or lipi ca un întreg. E o casă în care încerci să atragi câţi mai mulţi curioşi, îi plimbi, le arăţi confortul, le arăţi zonele de joacă, le arăţi cotloanele, presori pe alocuri mici pocnitori-surprize pentru ei şi apoi îi conduci spre ieşire sperând că au sufletul la gură. Până va cobori la loc, se vor mai gândi o vreme la poveste…

Am învăţat că documentarea, împrietenirea cu subiectul este temelia pe care începi să construieşti şi că după ce ai obţinut suficiente informaţii e mai uşor să joci ping-pong cu ele pe foaia de hârtie. De asemenea, ca o cunoaştere aproape intimă, în spaţiul personal, valorează mult mai mult decât tot ce este împachetat-şi-pregătit-de-transmis-curioşilor-ce-vor-să-ştie-despre-tine la o cafea. Că o poveste are nevoie de răbdare şi de timp pentru a-şi arăta adevăratele puncte nevralgice.

Am învăţat că e nevoie de organizare. De un plan de documentare, de o împăturire a informaţiilor, de o schemă pentru a le ordona şi o strategie de a le arăta cititorului. Organizarea şi dezorganizarea sunt cele care cern detaliile importante şi, eventual, îţi arată direcţia spre care să mergi cu textul.

Am învăţat că scriitura e spartă în idei, că poţi scrie fragmente orfane şi abia apoi să cauţi să le îmbini. Că poţi reveni de o mie de ori asupra textului şi că e nevoie de mai multe drafturi. Că trebuie să îţi pui toate întrebările cititorului şi să verifici dacă ai răspuns la ele.

Am învăţat că trebuie să îţi iubeşti textul. Chiar şi atunci când te-ai săturat să îl cauţi de purici care sar de la locul lor. Trebuie să îl educi să iasă în lume în forma cea mai grozavă pe care îşi poate permite să o aibă.

Tot ce am învăţat la curs a fost nou pentru mine. De la elementele de strictă scriitura care mă ajuta acum şi la redactarea unui simplu email, până la elemente de iscusime jurnalistică, cum să abordezi o persoană şi cum să tratezi cu ea ulterior, cum să o faci să te invite în povestea pe care o ascunde. Cu aceeaşi aplicabilitate şi în cotidian.

Acum ştiu de ce literele mele nu erau un cuvânt cu sens şi de ce textele mele nu aveau veleităţi de poveşti.

Dar cel mai grozav lucru e că mi-am regăsit pasiunea pentru poveşti, că, de fapt, am găsit o modalitate prin care pasiunea mea pentru poveşti poate prinde viaţă. Poveştile copilăriei care mă transpuneau în altă realitate, în pielea altor personaje pot fi acum poveşti REALE din jurul meu. Întâmplări ale vieţii din care poţi desprinde bucuria de a exista, tristeţea de a da din coate pentru a supravieţui şi toate celelalte sentimente faţă de care nu suntem străini. Putem cade în melancolia altora şi putem rămâne gânditori în urma experienţelor lor. Putem cunoaşte umanitatea din noi în ceilalţi. Poveştile sunt cel mai grozav lucru care ni se poate întâmpla!

Şi am avut norocul să mă bucur de colegi grozavi. Pe care acum îi cunosc puţin mai mult, sunt mai aproape de ei şi de care îmi pare rău că trebuie să mă despart. Aş vrea să îmi rămână aproape, să păstrăm orice soi de legătură chiar şi numai din simplul motiv că ne uneşte pasiunea pentru poveşti. Aş vrea să fiu la curent cu tot ce au mai făcut, ce li s-a mai întâmplat citind sau scriind un text, prin ce stări sau nedumeriri au trecut. O să le simt lipsa.

Şi cu atât mai mult pe cea a celui care ne-a dat un scop să ne întâlnim. Cristi Lupşa. Un om grozav, pe care ai vrea să îl păstrezi aproape. Pentru că ai atât de multe de învăţat de la el! Şi nu doar despre scriitură sau jurnalism narativ, dar şi cum să interacţionezi cu oamenii, să pară că tot ce spui tu e o poveste cu intrigi şi momente culminante. Şi câte altele. Aşa am descoperit noţiunea de editor şi am putut să îi dau un model: Cristi Lupşa. Eu îi sunt recunoscătoare.

Singurul lucru pentru care îmi pare rău e că nu am învăţat cum să fac să îi leg pe toţi de mine, pe Cristi şi restul colegilor să fim o familie mare care… scrie poveşti.