Oamenii, când sunt mici, abia coborâţi pe Pământ, încep să descoperea viaţa. Şi sunt fascinaţi de tot ceea ce li se întâmplă, se bucură şi se minunează de tot ceea ce întâlnesc, chiar şi de faptul că apa este udă… Când supravieţuirea noastră nu mai depinde într-un mod atât de evident de alţii (respectiv de părinţi, de persoanele care ne cresc), avem senzaţia că am terminat de descoperit lumea, că am aflat tot ce aveam nevoie să ştim despre ea. Doar pentru că am învăţat să mergem, să mâncăm, să vorbim şi altele asemenea.

Nu, nu (doar) despre asta e viaţa.

Rămânem copii care fac paşi mici şi încearcă să descopere lumea până în clipa în care ne dăm ultima suflare. Viaţa, aşa cum o văd eu, rămâne aceeaşi joacă, care a fost dintotdeauna. Învăţăm şi testăm ce înseamnă să fim vii… Chiar şi faptul că la un moment dat ne luăm prea în serios face parte din joc. Jucăm un joc în care cu toţii ne implicăm trup şi suflet. Doar aşa are farmec… Avem roluri, avem o paletă atât de colorată de situaţii de viaţă în care ne punem… Ne jucăm!

Cum e să fii iertător? Cum e să fii blând? Cum e să fii înţelegător? Cum e să fii de ajutor? Cum e să fii darnic? Cum e să fii prietenos? Trebuie să fie minunat, nu-i aşa? Ţi-ai dori să fii astfel?

Dar, spune-mi, cum ai putea vreodată să ştii cum e să fii iertător, cum ai putea să simţi ce înseamnă să ierţi, dacă nu ar apărea în viaţa ta o persoană care să îţi facă rău? Cum ai putea să fii răbdător dacă nu apare nimeni în viaţa ta să te preseze? Cum ai putea să fii înţelegător daca nu ar apărea în viaţa ta nici o persoană dificilă?

Cum ai putea să fii astfel dacă nu ai avea conjuncturile necesare, care îţi oferă şansa să fii în toate felurile astea speciale?

Şi atunci… cine sunt oamenii din viaţa ta? Cum ai devenit cine eşti astăzi? Alături de cine ai descoperit şi continui să descoperi viaţa?

De cele mai multe ori ne dorim lângă noi doar persoane „pozitive”, persoane care ne iubesc, în care putem să avem încredere, care să ne susţină… Dar cine te-a învăţat, de fapt, cât de mult înseamnă să ai lângă tine o persoană de încredere? Cel care te-a abandonat, nu-i aşa? De la el ai învăţat cât e de important… De la cine ai învăţat cât e de important să fii iubit, acceptat, înţeles? De la persoane care s-au purtat complet diferit cu tine… Dacă nu ai fost vreodată înşelat, de exemplu, ai putea avea habar cât de important e să fii onest? Deci cine ţi-a predat lecţia sincerităţii şi corectitudinii?

Cu cel care a fost onest cu tine ai sărbătorit că, în sfârşit, ai descoperit ce înseamnă să fii în felul ăsta. Atât tu, cât şi persoana de lângă tine. Dar de învăţat ai învăţat de la cel care te-a înşelat. Dacă nu ar fi făcut lucrul ăsta, tu nu ai fi avut de unde să ştii cât de mult înseamnă să ai încredere în celălalt.

O persoană foarte importantă pentru mine obişnuieşte să îmi spună: „voi vreţi mereu binele, dar răul cui i-l lăsaţi?”. Şi ce e, de fapt, răul? Cine sunt oamenii răi din viaţa noastră? De ce apar ei în viaţa noastră, de ce se comportă cu noi în felul în care o fac?

Aşa cum văd eu lucrurile… pentru ca noi să ştim, să experimentăm, ce înseamnă să fim în toate aceste feluri minunate… Da, în momentul în care ţi se întâmplă doare şi e trist, e cumplit. Atâtea emoţii care te îneacă, simţi că nu mai poţi merge mai departe. Nu doar că nu mai poţi face nici un pas, dar nu poţi întinde nici mâna, în caz că s-ar găsi cineva să te prindă şi să te tragă de unde eşti. Dar uită-te în urmă… şi spune-mi sincer, ţi-ai fi dorit cu adevărat să nu ştii niciodată cum e să fii nervos de să-ţi vină să distrugi tot în calea ta? Ţi-ai fi dorit cu adevărat să nu ştii niciodată cum e să plângi de parcă ţi s-ar rupe inima? Nu cumva toate emoţiile au frumuseţea lor? Nu cumva tocmai o emoţie „negativă” o pune în lumină pe cea „pozitivă”? Nu cumva tot jocul emoţiilor e cel care ne face să ne simţim vii? Crezi că ai fi putut vreodată să ştii ce înseamnă să fii bucuros dacă n-ai fi ştiut ce înseamnă să fii trist?

Da, unii îşi doresc mai mult să fie trişti. Pentru că fericirea e o alegere. Pe care trebuie să o faci mereu. În fiecare moment. Când nu alegi fericirea, alegi în mod automat tristeţea.

Şi oamenii sunt atât de frumoşi sau de urâţi pe cât alegi tu să-i vezi. Dincolo de toate, ei sunt doar un alt tu, doar un alt om, cu aceleaşi atribute, cu sentimente, emoţii, gânduri, frici. Ţie îţi este frică de anumite lucruri, ceea ce te face să te comporţi într-un anumit fel. Altuia îi este frică de alte lucruri, ceea ce îl face să se comporte într-un anumit fel. Toţi suntem la fel. Doar că în măsuri diferite, în timpuri diferite, în condiţii diferite.

Oameni absolut minunaţi ce sunteţi, ne jucăm împreună de-a viaţa, testăm ce înseamnă să fim vii, să existăm în formă umană. Şi experimentăm tot ce se poate experimenta. În timpul vieţii, ca într-un mare parc de distracţii, vrem să încercăm cât mai multe nebunii… Să avem cât mai multe senzaţii. Toată colecţia asta de senzaţii, pe baza cărora învăţăm ce înseamnă să fim oameni, ce înseamnă să fim vii, este culeasă din ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi…

Hai să ne oprim o vreme şi să ne gândim ce ştim despre viaţă. Ce înseamnă să/că trăieşti?

Şi încă o dată, cine sunt oamenii care au fost în viaţa ta? Cine sunt oamenii din viaţa ta? Ce joc joci cu ei? Ce experimentaţi impreună? Sunt cei care te învaţă o lecţie sau cei cu care sărbătoreşti una?

Asta m-am întrebat şi eu. Am vrut să văd cine sunt oamenii din viaţa mea în momentul ăsta. Şi ce experimentez împreună cu ei..

Iniţial, trebuia să fie o listă cu 100 de păreri ale oamenilor din jurul meu, despre mine. Într-un final, am reuşit să-mi selectez 91 astfel de persoane, dintre care mesaj am trimis mesaj la 77 dintre ei.

Mi-au răspuns cei de mai jos…

Printre ei, în frunte cu sora mea, se numără verişori, prieteni cu diferite grade de apropiere, colegi, la rândul lor, de diferite tipuri, şi alte persoane care mă cunosc mai mult sau mai puţin.

Timpul nu a fost un element relevant când a venit vorba de asta. De exemplu, persoana care mă ştie de cei mai mulţi ani, mi-a vorbit destul de confuz despre mine. În schimb, sunt persoane cu care am interacţionat doar de câteva ori şi au reuşit să îmi facă un portret foarte bun. Aşadar, cred că e calitatea şi nu cantitatea timpului…

Au fost şi surprize. De toate felurile. Aşa cum, de exemplu, au fost persoane care mi-au vorbit mai mult despre ei decât despre mine. Şi da, fiecare mesaj primit este în primul rând o caracterizare a celui care l-a scris.

Vă mulţumesc şi vă port multă recunoştinţă pentru că aţi ales să fiţi în viaţa mea, pentru că toţi, împreună, mă învăţaţi cum să fiu, cum să trăiesc cele mai minunate calităţi pe care le poate avea un om. Prin situaţiile în care mă puneţi, fiecare dintre voi, mă şlefuiţi ca pe un diamant… Îmi place la nebunie jocul ăsta cu voi şi am tot respectul, aprecierea şi admiraţia pentru fiecare dintre voi.

Am învăţat de-a lungul timpului că nu poţi şti niciodată cu cine interacţionezi, cu cine ai de-a face… aşa că e mai bine să te porţi cu celălalt aşa cum ai face-o cu tine însuţi. Aleg astfel să mă văd pe mine în fiecare dintre voi. Şi, credeţi-mă, sunteţi minunaţi! Jucăm cel mai extraordinar joc împreună… Mă faceţi să simt că existenţa mea are rost!

.

.

Iată părerile oamenilor din viaţa mea, despre mine*:
.

•  Soră’mea – Soră-mea e wonder woman! Oricine şi-ar dori-o aproape. Bărbaţii mai cu seamă, că ştie face de toate. Sora mea este matură, a învăţat în timp să ştie ce vrea. De fapt, mereu a avut sămânţa asta în ea, fiind partea răsfăţată dintre noi două. Acum însă, o face cu mai multă consideraţie şi, probabil că în scurt timp va răspunde oricăror exigenţe, deşi nu este ăsta un scop în sine.
  .
• Te simt atât de pură, reuşeşti să vezi frumosul din om, iar viaţa asta nu îţi este de ajuns pentru a dărui lumii întregi… toată dragostea ta!
  .
  
• Câteodată te văd de sticlă, nu pot explica încă de ce, dar aşa te văd. Parcă eşti transparentă la orice şi nu eşti cine eşti de fapt. Nu înţeleg, dar aşa văd eu. Mai cred că îţi schimbi ideile ca vântul şi că ţii cont de vorbele şi impresiile celor din jur… care te fac să-ţi ţii o opinie sau nu. Câteodată vorbeşti prea mult şi spui exact ceea CE NU VREAU SĂ AUD. Dincolo de toate acestea, cred că ai un suflet mareeee (ceea ce ai făcut tu pentru mine nu o să uit niciodată, mai ales că nu m-am aşteptat şi cu asta ai legat o prietenie forever, să ştii). Eşti optimistă şi asta îmi place foarte mult. Totuşi, aş zice că ar trebui să lupţi mai mult pentru ceea ce vrei şi să nu laşi lucrurile „să se aşeze” de la sine. ACŢIONEAZĂ! Ăsta e sfatul meu pt tine, dacă îmi permiţi să ţi-l dau. Şi să-ţi mai spun ceva: regulile sunt făcute ca să fie încălcate. Normele societale de astăzi, tot noi le-am inventat, aşa că tot noi le vom desfiinţa.
  .
  
• Chipul tău atât de angelic ajută enorm numai prin amintirea ta în mintea fiecăruia!
  .
  
• Din punctul meu de vedere, la cât şi cum te cunosc, pot spune că eşti o persoană care transmiţi gingăşie, fineţe, naturaleţe.
  .
• Cred că eşti o tipă cu foarte mult gust, sexy şi cu sex-appeal. Mi se pare că uneori eşti cameleonică… Uneori am impresia că nu te cunosc suficiet, dar ce ştiu cu siguranţă este că ai un suflet cu care rezonez – asta înseamnă că e bun. Mai îmi place că ai ceva imaginaţie, dar uite, de exemplu, mă deranjează că nu ai făcut nimic vis-a-vis de hobby-ul tău de a coase. Cu toate astea, nu cred că nu ai fi perseverentă… Eşti, dar numai când vrei. Dacă ai un talent în aia, e păcat să nu-l foloseşti. NU?! Îmi place mult să petrec timpul cu tine… de aia şi trece asa repede…
  .
•     Descrierea succintă pe care aş face-o ar fi că îmi pari o tipa sensibilă, elegantă, optimistă, open minded, încrezătoare şi poate puţin introvertită – dar am totuşi impresia că ultimul aspect nu te caracterizează, ci este mai degrabă un fel de consecinţă a tipului de ralaţionare din birou… Per ansamblu, ai o atitudine ok, eşti frumoasă şi… cred că restul vine de la sine. Continuă să zâmbeşti şi ţine-i alături pe cei care te fac fericită.
  .
• Eşti o cafea fierbinte care crede despre ea că farmecul îi stă în abur. Mai precis, câteodată ignori materialul pentru spiritual.
  .
  
•  Tot ce ştiu acum este că eşti o faptă frumoasă. Eşti o făptură minunată.
  .
• Un om sincer, zâmbitor, deschis, care îşi visează mult viaţa şi încearcă să îşi trăiască apoi visele.
  .
  
• Mihaela Enache este ca o carte deschisa, scrisă în limba ebraica. Sau, ca să fiu mai puţin poetic, eşti o visătoare şi o căutătoare, care găseşte ceea ce caută mai rar decat ar vrea să accepte, dar care nu îşi pierde din entuziasm şi din elan, rămânând optimistă, pozitivă şi încrezătoare.
  .
• Eşti ca un far pe o mare cu furtuni.
  .
  
• Mihaela e o femeie complicată şi complexă, pe care cu greu ajungi să o cunoşti cu adevărat şi să o iubeşti. Dar şi când ajungi s-o ştii şi s-o iubeşti!!!… Pentru mine eşti şi vei rămâne Pasărea Phoenix, veşnic Energie pură, cu un har aparte hărăzit ţie de către Neştiut. Dar nu am putut să te simt şi să te înţeleg pe de-a întregul ca femeie. Ce plină-i de zbucium neştiut, meandre fiindu-ţi calea sufletului, enigmatică fiindu-ţi firea de multe ori.
  .
• Cred că eşti o persoană aparent echilibrată, finuţă, în căutarea gusturilor fine şi puţin egoistă, cu prea multe gesturi de caritate, prea filantrop. Asta ascunde, cred, ideea aproape disperată de a primi ajutor, la rândul tău.
  .
  
• O persoană luminoasă, plină de viaţă, un suflet frumos.
  .
• Mihaela, eşti extrem de optimistă şi cu mare dragoste şi pricepere într-ale bucătărelii.
  .
  
• În viziunea mea eşti o persoană sincera, ambiţioasă, tot timpul încerci lucruri noi, vrei să faci mai mult şi aduci la bun sfârşit ceea ce îţi doreşti. Eşti deschisă, foarte prietenoasă şi tare simpatică.
  .
• Discretă, zâmbăreaţă, lunatică, şi cu o poftă de viaţă însoţită de o energie fizică uimitoare…
  .
  
• Eşti un om bun, care-a păţit nişte nasoale la viaţa lui. N-ai avut încredere în tine, aşa c-ai hotărât să faci nişte compromisuri. După care ţi-ai dat seama că nu poţi trăi în compromis şi-ai făcut un plan de atac: să îţi creşti, până la cer, prietenul numit Încredere în Sine, ca să poţi oferi şi primi mai mult de la viaţă. Şi-ai reuşit-o. Uneori eşti mai stângace, dar în general eşti mai mult decât bine . Frumoasă. Şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Şi bună. Răbdătoare. Cu capul în nori, dar picioarele pe pământ. Şi-ntr-o permanentă căutare, cu o nevoie constantă de-a simţi… Şi nimic din ce ţi s-a-ntâmplat rău nu te-a făcut nici măcar c-un strop mai urâtă; ci dimpotrivă.
  .
• Tre’ să mărturisesc că m-a bucurat faptul că te-ai gândit la mine şi mă onorează că ai nevoie de părerea mea. Cum o ştiu pe Mihaela? Caldă! Cum o văd? Frumoasă din toate punctele de vedere! Ea este Mihaela, un om frumos lângă care ştiu sigur că magia, spiriduşii, elfii, zânele există cu adevărat!
  .
  
• Mihaela Enache este o fată complicată şi foarte greu de înţeles. Cu toate astea, este visătoare şi plăcută, mereu căutând partea bună lucrurilor. Cu siguranţă o persoană care oferă mai mult decât aşteaptă în schimb. Perseverentă, încrezătoare, talentată şi veşnic veselă.
  .
• Mihaela este o o persoană puternică, hotărâtă şi carismatică, ce luptă cu toată forţa pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Cei ce o cunosc pe Mihaela ar spune că e spontană, naturală, însă eu adaug că ea reuşeşte să surprindă plăcut prin activităţile ei. Pe lângă faptul că este dinamică şi reuşeşte să se adapteze uşor oricărei situaţii, ea va rămâne o femeie deosebită şi prietenul pe care nu îl vei uita niciodată.
  .
  
• O persoană sociabilă, sensibilă, dar şi puternică… Şi, să nu uităm… frumuşică.
  .
• Mihaela este pentru mine omul care “vede” oamenii, le acordă credit şi vrea să îi înţeleagă şi să creadă în ei, care are capacitatea să îi inspire pe alţii (şi pe mine, câteodată), şi, care, ca orice om, poate pierde uneori din vedere tocmai ce e mai important… Pentru mine, o prezenţă luminoasă, dar care îşi păstrează un anume mister, mai ales în privire.
  .
  
• Ea este Mihaela, sunt sigură că găteşte grozav, casa ei este plină de arome şi flori, şi la fel şi sufletul ei. O plăcere să fii în compania ei şi să o priveşti în ochi. Ai observat ce pupile mari are? Cel mai bun sfat ar fi să dansezi pe cuvintele rostite de ea. Mihaela, eşti ca o poezie, un cântec îndepărtat de pasăre; nu mulţi îl pot auzi.
  .
• Prima impresie pe care o laşi este cea de femeie foarte puternică, poate mult prea puternică pentru femeia ce eşti. Eşti retrasă, sceptică, observator, inteligentă, dar reţinută în primele interacţiuni. Te îngrijeşti şi eşti creativă, direcţionată spre rezultat şi porţi atitudine. Eşti caldă după ce cunoşti omul – sau cu mine aşa ai fost… şi emani foarte mult verbul a putea. Cred că eşti şi un prieten bun, un om care ascultă… Cumva, în spatele puterii afişate, se simte şi acea slăbiciune, normală, naturală, însă dai impresia că vrei să o ascunzi şi nu ştiu de ce, căci e aşa de fermecătoare şi autentică…
  .
  
• Erai şi ai rămas o persoană dragă mie,cu o lumină caldă în ochi, cât timp am fost în preajma ta, m-am încărcat cu energii plăcute. Eşti o persoană fericită şi, de fiecare dată când îmi apari într-un gând, de atâtea ori mai simt un înger lângă mine.
  .
• Eu te consider o persoană caldă, prietenoasă, deschisă şi creativă.
  .
  
• Eşti o persoană foarte complexă, de la care fiecare are multe de învăţat, indiferent de vârstă, sex, stil de viaţă. Dacă te-aş prezenta cuiva, probabil nu i-aş menţiona că arăţi foarte bine, asta poate să vadă singur/ă, ci felul tău de a vedea lucrurile într-o manieră mai frumoasă decât par în realitate şi cum reuşeşti să te bucuri sincer de orice lucru mărunt, poate chiar firesc aş putea spune.  Eu pot să spun că deşi n-am vorbit mult cu tine, mi-am schimbat radical percepţia asupra vieţii, de la o persoană negativistă şi pesimistă, am început sa văd jumătatea plină a paharului. Practic, de când te cunosc şi citesc vreun articol mă gândesc, oare dacă era scris de Mihaela nu ieşea mai frumos, nu avea mai multe vizualizari? Princialul lucru pe care îl reţin despre tine e cât de frumos te joci cu cuvintele (bine, asta ţi-am mai spus deja). Când mă gândesc la tine, simt că n-ar fi nici un obstacol în calea mea spre realizarea a ceea ce îmi doresc să fac. Ah, era să uit; mi-a plăcut foarte mult că deşi nu m-ai văzut niciodată, ai avut încredere în mine. Foarte puţine persoane fac asta şi la fel de puţine câştigă încrederea celor din jur pentru că nu şi-o oferă pe a lor mai întâi.
  .
• Mihaela nu se poate; dar este. Statistic, matematic vorbind, nu ar trebui să exişti… Totuşi, te încăpăţânezi să fii şi să mă faci să mă gândesc că ne-ar trebui mai multe ca tine, mult mai multe. Mai multe atât de naturale în ceea ce fac, în căutări, în gătit, în credinţă, în privire. Mai multe tot aşa luminoase, ireal de pozitivă, îmbinând realism şi visare idealistă într-un mod neaşteptat, tot aşa aventuroase ca tine, dar cu principii proprii şi cu o busolă interioară de încredere. Mai sintetic? Tu, în mintea mea? Naturaleţe luminoasă,  principii proprii şi o privire ireală. Îmi inspiri încredere şi forţă; din aceea sinceră, nu prefăcute, nu din cărţi de self-help şi de gândit pozitiv. Şi când zic ‘îmi inspiri’ înţeleg asta în ambele sensuri. Şi, ca atare, mă bucur că nu sunt singurul care crede că poate fi mai bun pentru el şi, astfel, poate fi mai bine pentru toţi.
  .
  
• Eşti pe targhetul meu, gândeşti în mare parte ceea ce gandesc şi eu. Ai lucruri de ascuns, dar nu lucruri care deranjează pe cineva. Nu doreşti să faci rău şi analizezi fiecare propoziţie în parte.
  .
• Te văd o persoană realistă, sinceră, onestă, directă, plăcută, optimistă, săritoare şi, puţin ocupată. Te-aş recomanda ca fiind o persoană de treabă, cu simţul răspunderii, ambiţioasă, modestă şi, nu în ultimul rând, frumoasă. Îmi face plăcere să vorbesc cu tine atunci când prind ocazia. Mă pot deschide cu foarte mare încredere, pentru că îmi inspiri incredere şi faci totul să fie uşor de înţeles. Ştii să asculţi şi să-ţi dai cu părerea. Când mă gândesc la tine, e mult de vorbit.
  .
  
• Un spirit liber şi intens!
  .
• Dacă ar fi să te caracterizez în trei cuvinte acestea ar fi: sensibilă, discretă şi creativă, cu “foarte” în faţa la toate trei. Şi-aş mai spune că modestă, dar nu în sensul de umilă, ci în sensul că-ţi ştii locul în Univers, ceea ce este o mare chestie.
  .
  
• O femeie frumoasă, senină, caldă, capabilă să ofere, modestă, luptătoare, în continuă schimbare a spiritului.
  .
• Persoană frumoasă, plăcută, gingaşă, estetă, care adoră să poarte rochii şi tocuri, cu un mers pe care-l recunoşti doar după zgomot. Îmi pari un om cu multă bunătate, cald (deh, ca un berbec), visător. Nimeni nu îţi este indiferent, poţi suferi mult din cauza unor persoane, pe altele le poţi iubi, dar după cum spuneam, indiferentă nu eşti. Dacă ar fi să te prezint cuiva: O fată plăcută, cu un zâmbet fain rău, atunci când ridici colţul gurii şi cobori privirea spre pământ, care se îmbracă frumos şi cu nişte picioare frumoase (aşa te văd, nu mai râde, ok, poţi doar să zâmbeşti). E visătoare, în lumea ei, îi place să gătească şi să pozeze. Dacă vorbim despre un băiat/bărbat, i-aş spune să aibă grijă să nu te piardă. Căldură, alint, linişte. Asta simt când te văd.
  .
  
• Mihaela este o femeie blândă şi vesela care trăieşte în fiecare zi…
  .
• Pentru mine, eşti un copil mare care tânjeşte după tandreţe şi afecţiune şi… iubire, care se bucură de fiecare rază de soare, care îmbrăţişează un ursuleţ de pluş, sau un copac, sau o persoană dragă… Şi-i dăruieşte energia strălucitoare a iubirii necondiţionate. Un copil care are o rană… Ascunde o tristeţe, o dezamăgire şi care s-a hotărât să meargă mai departe şi să rămână ceea ce este, aşa cum este… pentru că este Perfectă!! Un suflet cald, vesel şi jucăuş de copil… alintat Aşa te văd şi te simt eu…
  .
  
• O persoană sensibilă, cu o mare capacitate de a empatiza cu lumea din jur.
  .
• Te-aş descrie ca fiind o persoană foarte curajoasă, onestă şi deschisa. Poate prea încrezătoare în persoanele pe care nu le cunoşti îndeajuns de bine. Pe mine personal m-a impresionat lucrul ăsta. Ah, şi faţă de cum te-am cunoscut acum 2 ani, consider că te iubeşti mai mult. Pe mine m-ai şi făcut să-mi doresc să ne mai vedem…
  .
  
• Eşti o persoană extraordinară, creativă, romantică, spirituală, cu un IQ ridicat, şi, cel mai important, te iubeşti pe tine şi, prin tine, pe ceilalţi din jurul tău.
  .
• De tine îmi amintesc astfel: deşi erai o prezenţă discretă, ieşeai în evidenţă prin stilul elegant-clasic, cu totul diferit faţă de ce ar atrage persoanele obişnuite şi aveai simţul umorului destul de dezvoltat.A, lucrul pe care-l reţin cel mai pregnant în ceea ce te priveşte: aveai o voce foarte feminină şi caldă.
  .
  
• Răspunsurile sunt în interiorul tău şi nu în exterior. Contează ceea ce crezi tu despre tine şi ceea ce simţi tu în raport cu tine. Cei pe care îi interoghezi nu vor fi cu adevărat sinceri, ei îţi vor hrăni sau nu egoul şi nimic mai mult. Cum te prezint eu? Simplu, Mihaela.
  .
• Eşti o sursă de energie şi serenitate în acelaşi timp, pentru mine. Eşti o femeie foarte frumoasă, o fire romantică şi o persoană manierată. O sursă de inspiraţie. Încredere şi senzualitate. Când văd mesaje postate de tine… ziua respectivă este mai frumoasă.
  .
  
• Eşti o fată foarte sensibilă, inocentă, dar nu naivă, dependentă de dragoste, dar nu de cei din jurul tău. Din postările tale pe Facebook mi-ai lăsat impresia că trăieşti într un univers al tău… Cald, primitor, dar… hm… diferit de tot ce am mai văzut eu sau de ce am în jurul meu. Câteodata parcă ceri afecţiune şi e aşa drăguţ când se întâmplă asta, pentru că mă identific şi eu cu treaba asta.
  .
• O fată sinceră şi onestă, prea bună pentru lumea asta. Datorită caracterului sociabil şi concepţiei pozitive asupra vieţii, îţi trezeşte interesul de a o cunoaşte mai mult şi a spera că nu vei fi încă o dezamăgire pentru ea.
  .
  
• Dulce, zâmbitoare, cu un suflet mare…
  .* se înţelege că am considerat de cuviinţă să păstrez anonimitatea autorilor, de dragul încrederii şi intimităţii pe care o împărtăşesc cu fiecare dintre voi.
  .

Am ştiut că plânge, l-am auzit de la început. Dar eram undeva între „trebuie să fac asta” şi „trebuie să fac cealaltă”. Îmi găsisem preocupare să anim un tablou de mult pictat, de mult învechit. Un tablou care era deja viu şi care trăia în continuare în atâţia ochi. Doar mie mi se părea că praful de pe el nu e unde trebuie, nu face ceea ce trebuie. Sugrumă culorile şi profanează contururile. Mă apucasem de pictat un tablou deja pictat. Şi eram atât de orbită de neobrăzarea prafului, încât plânsetul copilului nu era ceva care să aibă loc în momentul meu de Acum. Mi-am astupat urechile fără măcar să îmi dau seama ce fac. Fără măcar să sper că poate o să tacă.

Dar, ceea ce ochii aleg să nu vadă, ceea ce urechile aleg să nu audă, nu e niciodată tot ceea ce simţi. Durerea cu care se traducea în mine plânsul copilului aştepta răbdătoare să-i deschid. Probabil că durerea cunoaşte cea mai mare răbdare. Ea ştie întotdeauna că ai să o primeşti la tine. Atunci când nu mai ai încotro, când a devenit deja prea mare să o ascunzi, să pretinzi că nu e acolo.

Au trecut câteva zile, prea multe zile, până să-mi dau seama că ceva nu se întâmplă aşa cum trebuie. Recunoscătoare sunt lumii din jur care începe să se prăbuşească atunci când paşii nu mai ascultă de călăuzirea drumului.

Şi atunci m-am aşezat chiar eu în genunchi şi am început să plâng. Ce s-a întâmplat? De ce plâng? Ce mă face să plâng? Când ordinea a devenit dezordine? Mi-au spălat obrajii, mi-au răcorit coşul pieptului, apoi a trecut. Ca o ploaie de vară, de după nori soarele părea că se joacă de-a v-aţi ascunselea cu mine. Am adormit şi am crezut că o să mă trezesc din nou în lumea Ordinii.

Am aşteptat alte câteva zile să regăsesc ordinea din jurul meu, să o recunosc. Totul părea la locul lui. O parte din mine însă nu se potrivea. Aşa că m-am apucat de refăcut puzzle-ul. Să se fi schimbat imaginea? Ar fi putut. Aşa că am abandonat totul, m-am aşezat în mijlocul drumului şi am început doar să privesc în jur. Despre ce era vorba în tablou?

Plânge!! Plânge!! Nu auzi cum plânge?! Doar pentru că nu-ţi curg lacrimi pe obraji, nu înseamnă că nu plângi. Ascultă-te!

Am privit la durerea din mine. Am privit copilul care plânge. Mi-am amintit de el. Oftând că nu a tăcut încă, cu ruşine că l-am lăsat la marginea a ceea ce am ales să fiu. Dar mai ales cu teama de a mă apropia de el. Cum aş putea şti de ce plânge? Cum aş putea şti ce-mi cere? Cum aş putea să-l alin? Neputinţa care-l făcea pe el să plângă mă făcea şi pe mine să rămân nemişcată, paralizată. Nici măcar nu-mi doream să tacă! Nici măcar nu visam la altă realitate. Eram doar paralizată că nu ştiu ce să fac. Ce să îi fac…

Şi atunci, fără să mă gândesc la nimic, m-am apropiat de el. Doar pentru că nu ştiu ce să fac nu înseamnă că nu trebuie să fac nimic. Nu pot să rămân împiedicată când îi simt plânsetul la mine în piept. Şi l-am luat în braţe.

Bietul copil… îi bătea inima în piept de parcă s-ar fi speriat chiar viaţa însăşi în el. Şi atunci m-am umplut de dragoste. Pe amândoi ne-a îmbrăţişat un val de dragoste atât de caldă, atât de bună, atât de liniştită, atât de… doar dragoste. Vindecătoare. Pe copil părea să-l liniştească, iar pe mine mă făcea să simt că pot să comunic, pot să înţeleg, pot să iau neliniştea copilului şi să o transform în linişte. Cum s-a şi întâmplat… N-am făcut nimic, n-a trebuit să fac nimic. Dragostea pe care mi-am permis să o simt pentru copilul neputincios din mine a deschis toate porţile. Eu şi copilul eram una. Şi atunci am început să văd în el şi în mine. Am început să-l ascult…

Of, cu ce sperietură se împrietenise! Crezuse că a rămas singur… Crezuse că alţii hotărăsc în locul lui ce să i se întâmple… Crezuse că îşi pierduse puterea. I se făcuse teamă de cei din jur, de energia lor sexuală, de dorinţele lor, de gândurile lor nebune, de sălbăticia lor. Dacă aveau să îl rănească? Aşa, inconştienţi cum sunt… Of, biet copil, te-ai lăsat convins că eşti prea naiv, că virtuţile-ţi sunt strânsori, că dragostea-ţi e necuvenită! Of, cât te iubesc! Câte ai îndurat fără mine…

Îmi mulţumesc! Azi m-ai făcut să înţeleg că între noi există o relaţie. Şi că relaţia este vie şi continuă, nu un cadru. Relaţia dintre noi este acel al treilea, adevăratul copil, care poartă mai departe moştenirea şi genele a ceea ce suntem împreună. Relaţia dintre noi e manifestarea noastră în lume şi în inimile altora. Relaţia este consecinţa şi darul interacţiunii. Relaţia există atunci când noi construim împreună. Când tu plângi, iar eu te iau în braţe, când tu-mi vorbeşti, iar eu te ascult, când tu eşti slab, iar eu puternică, când ţie ţi-e teamă, iar eu am curaj.

Şi că totul există doar în urma unei relaţii… Dacă două părţi nu se iubesc şi nu fac dragoste, nu va apărea niciodată un al treilea… Relaţia este cea care creează evoluţia!

Of, cât îţi mulţumesc! Ţie, că te-ai speriat, mie, că am îndrăznit…

Azi am înţeles că aşa începe totul, cu relaţia pe care o am cu mine însămi. Ceea ce eu manifest nu e decât această relaţie, reprezintă unul şi acelaşi lucru. Dacă în mine există un copil care plânge şi eu nu-l ascult, cum aş putea să aud pe altul? Dacă nu îndrăznesc să simt dragoste pentru panica din mine, cum aş putea vreodată iubi pe altul, la fel de panicat? Cum aş putea vreodată sa-mi cunosc drumul dacă nu fac primul pas spre mine însămi? Cum aş putea să fiu vie dacă nu trăiesc viaţa din mine? Cum aş putea să fiu în linişte dacă nu ascult zgomotul din mine?

Suntem dintotdeauna împreună, într-o relaţie. Dar ne vom bucura de tot ce înseamnă asta doar atunci când vom îndrăzni să ne iubim…

Aud râşniţa îngerilor cum sfărâmă pe rând, câte un bob de cafea. Pare că au tot timpul din lume. Pare că e un lucru care s-a şi întâmplat deja! Oh, e un miros atât de amar! Vine şi îmi dă târcoale, pare ameninţător, dar îmi face din ochi. De parcă ne-am fi înţeles de dinainte, de parcă e un secret pe care numai noi doi îl ştim. Dar e atât de secret încât nici eu nu-l ştiu. Chiar dacă ştiu că-l ştiu!

Ştiai că îngerii amestecă în cafea cu degetele lor diafane? Da, mai ales că asta nu e o cafea ca oricare alta.

Oh, dacă trag draperiile peste vederea pe care o am în faţă, călătoresc odată cu licoarea asta magică în fiecare din celulele tale. Avem chei pentru fiecare lacăt din tine. Şi le vom descuia. Când se vor deschide toate, vei fi liber. Oh, o să fiu atât de bucuroasă să fiu lângă tine atunci! Aud cum îţi scârţie obloanele ochilor, cât de greu se mişcă după atâta timp în care au stat încremenite.

Oh, sunt deja acolo! Şi eşti cu mine… Mă priveşti în ochi şi ştii totul, mă priveşti în ochi şi îmi vezi vieţile dinapoi şi dinainte, ne vezi cum ne-am plimbat mereu pe curcubeu în sus şi în jos, cum nu am fost niciodată departe unul de celalalt. Of, şi privirea ta îmi umple golul care sunt. E atât de gol în mine încât pot să fiu tu! Şi sunt tu… Oh, sunt atât de tu! Sunt atât de eu, atât de tu, atât de… tot. Sunt tot şi nu există nimic altceva în afară mea. Suntem tot şi nu există nimic altceva în afara noastră.

Mai e doar puţin timp până când timpul nu va mai fi. Mai e doar puţin timp până când vom ajunge la acel întotdeauna pe care l-am aşteptat mereu. Ştii cum ne-am spus mereu că vom fi împreuna întotdeauna? Mereu a fost un moment atât de departe… Şi am trecut prin atâtea emoţii şi atâtea frământări, de atât de multe ori am crezut că nu o să ajungem niciodată la acel întotdeauna, ne despărţea o veşnie de acest întotdeauna şi pe unul de celălalt. Acea veşnicie e încă între noi. Chiar dacă a dispărut deja.

Mai e doar puţin timp până când nu veşnicia ne va cuprinde pe noi, ci noi vom cuprinde veşnicia. Mai e doar puţin timp până când, stând pe vârful curcubeului, eternitatea va începe şi se va termina odată cu noi. Când doar vom fi, amândoi, împreună, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Acum…

Călătorind, cât tu dormi, m-am oprit într-un moment. Acum sunt acolo. E cel mai aproape moment. În care vei deschide ochii şi vei vedea că eu nu mai sunt…

E ca un moment surd. E ca un moment orb. E ca un moment care nu există. E imposibil ca eu să nu mai fiu… Şi totuşi deja nu mai sunt.

Îţi vei întinde braţele să mă prinzi şi nu vei simţi decât gol. Vei striga să mă chemi şi nu-ţi va răspunde decât golul. Vei încerca să mă vezi, poate măcar ca un punct mărunt în depărtare, şi nu vei vedea nimic. Nu mai exist…

Am fost în audienţă şi am întrebat destinul. Am cerut favoruri tuturor îngerilor. Am încercat să vând, să mă vând. Am renunţat la tot. La tot ce-am avut şi la tot ce n-am avut încă. La nemurire… Nu mi-ar mai fi păsat de nimic. Aş fi trecut prin chinuri, aş fi luat-o de la capăt, aş fi trecut iar prin roata vieţii. Doar să fiu a ta, doar să fiu cu tine, doar să fiu pentru tine.

Să fiu acolo, să ne ţinem de mână. Să fim împreuna. Să fim unul. Să nu fim la capetele veşniciei. Să se îndure de noi veşnicia şi să vrea să fie doar un moment. Să se indure timpul şi să nu ia fiinţă…

Dar eu… eu deja nu mai exist. Nu mă vei mai găsi niciodată. Niciodată! Eu pentru tine nu mai exist… N-am fost niciodată. Iubitule, eu pentru tine nu exist! Ţip din adâncul inimii şi simt cum se sfâşie în bucăţi pe care poate nu le-am ştiut niciodată în mine. Doare cum nu am putut niciodată să-mi imaginez o durere. Acceptând că nu mai exist pentru tine, încep să dispar… Încep să nu mai exist. Nu mai sunt.

Iubitul meu, întreg rupt din mine, ai curajul să mă laşi să nu mai exist? Iubitul meu, întreg rupt din mine, ai curajul să rămâi doar tu?

Iubitul meu, întreg rupt din mine, sunt doar… un întreg rupt din tine. Tu cine eşti? Ai curajul să nu mai fii?

Taximetristul a oprit maşina şi s-a asezat mai bine în scaun, întrebându-mă cu ce anume din meniul îl plătesc. Cred că ăsta e momentul în care am vrut să ţip, să reacţionez, dar eram complet paralizată, nu mă puteam mişca, nu puteam scoate nici un sunet. Până la urmă am reuşit să-i trântesc un picior în faţă, deşi forţă n-am simţit că am. Când m-am convins că stă nemişcat – eram surprinsă că lucrul ăsta se datorează loviturii mele – am ieşit.

Pe stradă, după colţ, alt bărbat striga după mine, încercând să intre în vorbă. M-am gândit că poate e cineva cunoscut şi m-am oprit. Dar nu era decât tocmeală, tot pentru servicii sexuale. Părea destul de ameninţător bărbatul respectiv. Am vrut să fac ceva, aş fi vrut să protestez. Aş fi vrut măcar să ţip, dar eram complet paralizată. Nu reuşeam să scot nici un sunet. Şi nu înţelegeam absolut deloc ce mi se întâmplă. De ce nu am putere să fac ceva. M-am străaduit atât de tare să ies din paralizie, încât m-am trezit. Şi am putut să ţip. M-am trezit ţipând.

Probabil că ar trebui să-mi iau inima în dinţi şi să recunosc. Da, da. Simt că am nevoie să mi-o recunosc. Şi poate că e mai bine aşa. Ştiind clar că mi-e teamă poate că voi avea curajul să şi fac ceva în privinţa asta. Dar dacă ascund tremurul din mine, îl bag sub preş… o să mă trezesc având reacţii inexplicabile.

Mi-e teamă că nu sunt suficient de puternică. Am început să-mi dau seama de lucrul ăsta de vreo două zile, când m-am simţit pentru prima dată ameninţată după o bucată bună de vreme. Multe zile am fost un zâmbet şi nu doar că nu exista nimic ameninţător în jurul meu, dar nici nu-mi imaginam că ar putea exista ceva care să-mi facă rău în vreun fel sau altul. M-am simţit ameninţată şi m-am băgat ghemuită în mine, în pat, încercând să găsesc o soluţie la o situaţie imaginară. Da, pentru că cea care m-a ameninţat era o situaţie posibilă şi nici măcar probabilă.

Dar creierul nu face distincţie între imaginar şi real, pentru el e tot una. Şi mi-a otrăvit tot sângele, simţeam cum hormonii de stres mi se împrăştie prin corp, simţeam cum încep să mă contract, cum încep să mă pregătesc să fug sau să lupt. După o săptămână de armonie,   o întâmplare atât de nesemnificativă m-a dat peste cap.

Am crezut că s-a întâmplat din cauză că eram obosita şi, deci, mai puţin centrată. Dar n-a dispărut a doua zi, de dimineaţă. Şi de atunci, de fiecare dată când îmi aduc aminte, îmi tot spun: „Vei găsi o soluţie la orice problemă, orice s-ar întâmpla, vei putea să rezolvi. Nu te vei mai simţi neputincioasă. Ai centrul de putere în tine. Poţi să faci faţă la orice.” Dar nu mă cred. Dovadă nesăbuitele de 4-5 lacrimi care îmi sărează acum faţa. Slabă, slabă, slabă.

Şi mă întreb: oare rezolv ceva dacă spun că mi-e îngrozitor de frică? Nu ştiu dacă e bine să-mi permit să-mi fie teamă sau să alung starea asta ca pe o muscă ce mă gâdilă supărător fără motiv. Ce vreau eu? Uite că nu m-am gândit la asta până acum… Vreau să plâng şi să urlu cât de tare pot: mi-e fricăăă! Ştiu cine sunt – sau, mai bine spus, am învăţat să mă ascult – dar dacă nu voi putea susţine asta? Dacă ameninţările vor veni una peste alta şi nu voi mai avea spaţiu şi timp să le fac faţă? Dacă nu voi fi suficient de ancorată în mine în aşa fel încât să pot să găsesc cea mai bună soluţie la tot ce apare?

Timpul meu de vindecare începe să se scurgă… Dacă nu voi reuşi să ştiu suficient de bine cine sunt la ultimul fir de nisip? Dacă nu voi fi suficient de puternică?

Oh, mi-aş permite să fiu slabă. Dar cum să-ţi permiţi să fii slab când ameninţările te strâng cu uşa? De ce mi-e frică, de fapt? Nu vreau să mă întorc în trecut, nu vreau să mă întorc în neputincioşenie. Nu mai vreau să mă rănească atât de multe lucruri. Nu vreau să mă pierd iar. Nu vreau să rămân iar fără aer, să mă sufoc de durere. Vreau să fiu eu, dar dacă n-am să pot?

Da, da… îmi spun şi eu că poate nici nu o să fie cazul. Visez că ameninţările or să dispară din viaţa mea. Ba devin eu cea ameninţătoare: hei, acum că m-am întremat puţin, aţi face bine să dispăreţi, să nu mai dau de voi în drumul meu! Dar nu depinde de ele, depinde de mine. Dacă eu sunt slabă, ele vor continua să apară până voi învăţa definitiv să fiu puternică. Singura care le poate face să dispară sunt eu. Atunci când voi reuşi să nu mă mai simt vulnerabilă, atunci când voi simţi cu adevărat că pot să fac faţă la orice. Atunci o să am cu adevărat putere. Cum ai putere? Ştiind cine eşti tu şi rămânând ancorat în fiinţa ta. Atunci când eşti în linişte interioară. Şi acţionezi numai pe baza a cine eşti tu cu adevărat.

Şi iarăşi teamă, iarăşi teamă. Visul şi durerea de stomac de azi-dimineaţă au tot urlat la mine să-mi dau seama că mi-e teamă, să mă ascult… Mi-e teamă că ştiind care e strategia – să fii tu însuţi – voi începe să pretind că sunt altcineva. Când trebuie să ai o reacţie rapidă şi nu ai timp suficient să îţi dai seama destul de clar cine eşti, ai putea tinde să laşi egoul să construiască imediat o versiune a lui cine eşti. Oh, şi nu faci decât să te afunzi şi mai tare… Iar eu am predispoziţie să reacţionez rapid, să nu-mi permit timp şi spaţiu înainte de a răspunde, de a avea o poziţie. Aceeaşi întrebare, dacă nu voi putea să rămân ancorată în cine sunt?

Oh, nu este nici un drum înainte, decât prin frică, nu-i aşa? Şi frica nu e ceva ce trebuie învins, e ceva ce trebuie dizolvat… Dar cum să fac asta? Nu mai vreau să mă pierd, nu mai vreau să mă rătăcesc de mine… Şi asta se întâmplă tocmai pentru că nu reuşesc să fiu eu pe de-a-ntregul. Încă îl mai am pe „trebuie” şi pe „mai bine” şi câte altele…

Mi-e atât de teamă, încât îmi vine să fug la capătul pământului. Da, da, ştiu. Frica o să ma urmărească, umbră o să-mi fie. Tocmai de asta nici nu mă ridic de pe scaunul pe care stau.

În definitiv – îmi spun eu -, va fi aşa cum va fi. Dacă mi-am învăţat lecţia, va fi bine. Dacă nu, voi îmbrăţişa câţiva pereţi cu capul până voi fi descoperit complet centrul forţei din mine.  Ce simplu ar fi dacă m-aş putea, pur şi simplu, lega de mine. Ce i-au făcut acei mici omuleţi lui Gulliver ar fi incomparabil cu ce mi-aş face mie!

Într-un fel sau altul mă voi descurca. Cu sau fără plâns… asta-i întrebarea!

Într-o zi mi-a venit în minte că pot să-i spun stării ăsteia chiar meditaţie. Sunt eu cu mine şi mă ascult. De fapt, când scriu, asta fac. Transcriu în cuvinte o bandă care mi se desfăşoară pe dinăuntru.

Şi am crezut că ar fi trebuit să fiu plină. Încă nu m-am obişnuit să-mi dau voie să fiu, încă tind să mă încorsetez. Perioada asta e o adevărată încercare pentru mine. M-am lăsat singura şi, în spaţiul ăsta, m-am întâlnit cu o eu mai veche, eu cea veche. Am început să mă învârt ca un titirez. Şi să duc o viaţă de profesoară exigentă care traieşte în acelaşi corp cu un copil de la care cere prea mult. A trebuit să rup siguranţa semnalului de alarmă de câteva ori şi să pun frână. Uneori profesoara uită că fără elev ea ar putea chiar să nici nu existe. Iar copilul cred că începe să se facă mare. A început să descopere adevărul şi nu îl mai împrumută pe al altora. Fie şi al Profesoarei.

Sunt mândră de copilul din mine. A descoperit că s-a făcut mare. Atât de multe lucruri înseamnă să fii mare… În primul rând înseamnă să devii. Nu te-ai facut mare dacă mai copiezi după alte modele, nu te-ai făcut mare dacă alegi „ceea ce e trebuie” şi nu ceea ce eşti, nu te-ai făcut mare dacă nu te-ai uitat niciodată la tine, în oglindă, gol. Şi nu te-ai făcut mare dacă nu ţi-ai dat jos ochelarii după care crezi că te ascunzi de viaţă.

Mă simt ca un cocktail. Dacă mă agit, sunt un amestec bun, cu care te poţi ameţi de plăcere. Dacă mă liniştesc, mă aşez într-un peisaj de culori şi consistenţe. Acum sunt de amândouă. Sau între cele două.

Mi-e dor de mine. Aş vrea să trăiesc pentru o vreme într-o lume în care exist numai eu. Cât de bine ar fi! Să mă întâlnesc în fiecare zi cu mine şi să-mi vorbesc şi să mă ascult, să mă iubesc şi să mă ţin în braţe, să mă scot la plimbari sub clar de lună, să-mi dăruiesc braţe de flori, să facem baie împreună în spuma unei cascade. Să urcăm în vârful unui munte înalt şi de acolo să ţipăm cât ne ţine gura. Să facem dragoste. Să-mi ating corpul aşa cum numai eu ştiu că i-ar plăcea, să-l fac să fremete, să fiu chitaristul care cântă cu corzile trupului meu şi mă face să scot cele mai ademenitoare sunete… Să mă întâlnesc eu cu mine. Şi să mă cunosc. Să descopar toate minunile din mine…

Dacă eu nu ştiu cine sunt, cum ar putea să mă cunoasca un altul? Ar putea cineva să vadă până în spaţiul sacru al inimii mele? Mă va cunoaşte abia după ce se va cunoaşte pe sine. Pe de-a întregul.

Îmi sunt dragă. Nu cred că mi-am spus-o niciodată. Nu, n-am făcut-o. Obişnuia să-mi fie teamă de mine. Fugeam de mine. Chinurile iadului mă aşteptau la intrarea în mine. De ce ţi-ai dori să treci prin aşa ceva? Îmbrăţişarea numai altul mi-o putea da. Încrederea, puterea şi dragostea erau peste tot în jurul meu. Şi cumva părea mai simplu să le cerşeşti decât să treci prin reflexia oglinzii. Era mai uşor să ţi le dea altul decât să ţi le dai tu. Şi de câte ori am plâns că nu mi le-a dat nimeni? De câte ori n-a ruginit vasul gol de dragoste… Te-ai fi gândit că într-o zi oricum o să se termine. Dacă nu se îndură nimeni, ai să dispari. Şi e adevărat. Dispari, dacă eşti prea flămând. Nu te mai poţi ţine pe picioare, te rătăceşti de viaţă. Singurul sprijin îţi rămâne panza depresiei. Mai fragilă decât a bietului păianjen. El călătoreşte pe pânza lui, merge mereu mai departe. Tu doar cazi…

Cât mă bucur că sunt cu mine! E cel mai grozav loc în care pot să fiu! Atâta timp cât pot să fiu cu mine, pământul de s-ar crapă, cerul de-ar cădea, cu foc dac-ar ploua, ape de-ar năvăli… voi fi mereu în mine, cel mai protejat şi mai sigur loc din univers.

Mă iubesc!

Click to view slideshow.

Vulnerabilitate. Bun cuvânt. Şi mai bun sfatul, n-o arăta. În traducere mărţişorească înseamnă: închide-te în tine, ascunde-te, nu lăsa pe nimeni să te atingă, ori să vadă înăuntrul tău. Dar oare ăsta e cel mai bun lucru pe care îl putem face?

Oare asta le rezolvă pe toate? Doar pentru că nu-ţi arăt ţie, asta nu înseamnă că nu simt. Eu mă gândesc că poate tocmai, arătându-ţi, te vei îndura să ţii cont, vei înţelege că e nevoie de o schimbare. Vei înţelege mai multe despre mine, despre tine, despre toţi.

Doamne, nu mai reuşesc să găsesc pe nimeni pe Pământ cu inima deschisă. Doamne, toţi s-au zăvorât în ei înşişi. Doamne, fă să tune odată şi să se desfacă toate lacătele lor. Doamne, fă să fulgere odată şi să rămână toţi goi, înveliţi doar în vulnerabilitatea lor. Când vor vedea şi se vor minuna de vulnerabilitatea lor, când şi-o vor recunoaşte, când şi-o vor conştientiza, poate că îi vor vedea şi pe cei din jur, poate vor băga de seamă cp TOŢI suntem la fel de vulnerabili şi că poate ar trebuie să umblăm cu mai multă grijă unul cu celălalt. Bibelourile de porţelan sunt nimic în comparaţie cu noi!

Şi ştii, să vreau să mă închid în mine însămi şi nu pot. Nu pentru asta sunt aici. Nu asta scrie în cărţile mele. De multe ori mi-am dorit să nu pot face un lucru sau altul, de prea multe ori mi-am dorit să se termine. Dar singurul lucru pe care nu pot cu adevărat să-l fac este să renunţ. Varianta asta nu există pentru mine. Pentru că azi plâng şi îmi doresc să nu mai exist. Îmi doresc să fiu o stea agăţată pe cer, la milioane de ani lumină distanţă de oricare alta. Îmi doresc măcar să nu observe nimeni că exist.

Dar şi după cea mai cruntă disperare o iau de la capăt. După zile de furtună vine una în care iese soarele şi sunt gata să o iau de la capăt şi să încerc încă o dată. Nu mi s-a întâmplat să mă implice destinul în situaţii cărora să nu le pot face faţă. Poate n-am putut alaltăieri, poate n-am putut ieri, poate nu pot azi, dar mâine o să se întâmple ceva şi o să pot.

Şi cred că asta e ceva ce nu o să poată să-mi ia nimeni, niciodată. O să tăbărască milioane de suliţe pe mine, o să muşte din mine, o să-mi sfâşie inima şi fiecare altă părticică, dar naivitatea o să-şi aibă mereu izvorul în mine. N-am să încetez să cred în lumea potenţială. În alegerile cele mai înalte ale fiecăruia dintre noi. Nici nu trebuie să treacă ziua de azi şi lumea s-ar putea schimba. Nici nu trebuie să mă dezbrac de pijamalele mele roz şi lumea şi-ar putea auzi strigătul lăuntric şi ar lăsa toate pe câte le fac şi ar organiza o paradă a inimilor deschise.

Ieri am plâns mult şi m-a durut prea adânc că a mai trecut o zi în care nu am ales cele mai minunate lucruri pe care am putea să le alegem. Ieri m-am întâlnit toată ziua cu oameni care nu mai cred în iubire. Care nu cred că iubirea există. Care nu ştiu ce e iubirea. Oameni care au singur crez: propriile lor alegeri. Oare s-au întrebat ei ce stă la baza alegerilor lor?

Pentru că dacă nu stă iubirea, oricare ar fi alegerea ta, nu-ţi va aduce nimic bun. Alege să fii o binecuvântare pentru cei din jur, alege să fii o speranţă pentru ei, alege să îi ajuţi să aibă încredere, alege să îi îmbrăţişezi cu drag şi atunci viaţa ta se va vindeca.

Dar nu, eu aleg să fac ce am eu chef, eu sunt important. Lumea n-are decât să aştepte până când voi avea eu suficient şi apoi le voi da şi lor…

Dacă tu nu ai, cine să aibă?

Vorba unui mare înţelept, scris-a fost în scripturi că va veni ziua în care vei rămâne singur şi nu vei avea nimic în afară de alegerile tale. Şi atunci vei şti ce ai făcut…

După furtuna de ieri – taifun, mai precis spus – am crezut că voi rămâne ca un peşte pe o stâncă înaltă, direct în bătaia soarelui. I-am cerut lui Dumnezeu un înger. De fiecare dată când mă ating aripile unui înger, mă vindec instantaneu. Ei vin şi îmi picură în inimă un strop de viaţă, reînvii. Exact ca în poveşti. Mi-am dat seama că asta se întâmplă de fiecare dată când mă trezesc că am ajuns îngropată în pământ până la gât şi nu mai ştiu ce să fac.

Şi deşi mă aşteptam să îmi continuu zvârcolirea, îngerii au venit, într-adevăr, şi m-au ţinut în braţe toată noaptea. Am dormit fără ca măcar să ştiu de mine. Liniştită, cum nu se poate altfel în preajma îngerilor. Şi dimineaţă i-am chemat din nou. Spune-mi, Doamne, trebuie să renunţ la ceea ce ştiu eu despre iubire, la ceea ce simt eu ca fiind iubire?

Vai, ce de-a îngeri s-au adunat!

Unul ia forma lui nuclearrr şi mă îmbrăţişează, cheamă pentru mine un zâmbet.

Altul îmi aminteşte cine sunt: I wish I had your pair of wings, Sometimes I wish I were an angel Sometimes I wish I were you.

Altul îmi şopteşte:

I have a dream, a fantasy
To help me through reality
And my destination makes it worth the while.
Pushing through the darkness
I believe in angels, something good in everything I see.

Of, ce de-a îngeri!

Hai să vă mai spun ce-mi transmit, am început să cântăm împreună:

What seed must I sow to replenish this barren land
Teach me to harvest I want you to grow in my hand
Lets be optimistic, lets say that we won’t toil in vain
If we pull together we’ll never fall apart again

We all need a love resurrection
Just a little divine intervention

Şi încă:

You know sometimes I sit
and wonder just
how this world
would be
If we hold all the
people laughing
and everybody
living in harmony.

It’s time you
thought about it

There would be no
more living in
desperation
and no more hatred
and deceit.

I know it’s hard
but this dream must
come to light.
Because life
should be one big
celebration

I’m talking to you now
only we can make
things right.

One world
one heart
is our salvation

let us keep the
dream alive.

Să vă mai spun?

You could say I lost my faith in science and progress
You could say I lost my belief in the holy church
You could say I lost my sense of direction
You could say all of this and worse but

If I ever lose my faith in you
There’d be nothing left for me to do

I never saw no miracle of science
That didn’t go from a blessing to a curse
I never saw no military solution
That didn’t always end up as something worse but
Let me say this first

If I ever lose my faith in you
There’d be nothing left for me to do

Acum mă ţin iar în braţe şi îmi repetă…

Oh, why you look so sad?
Tears are in your eyes
Come on and come to me now
Don’t be ashamed to cry
Let me see you through
’cause I’ve seen the dark side too
When the night falls on you
You don’t know what to do
Nothing you confess
Could make me love you less

I’ll stand by you
I’ll stand by you
Won’t let nobody hurt you
I’ll stand by you

So if you’re mad, get mad
Don’t hold it all inside
Come on and talk to me now
Hey, what you got to hide?
I get angry too
Well I’m a lot like you
When you’re standing at the crossroads
And don’t know which path to choose
Let me come along
’cause even if you’re wrong

I’ll stand by you
I’ll stand by you
Won’t let nobody hurt you
I’ll stand by you
Take me in, into your darkest hour
And I’ll never desert you
I’ll stand by you

And when…
When the night falls on you, baby
You’re feeling all alone
You won’t be on your own

I’ll stand by you
Won’t let nobody hurt you

De ce nu-mi găsesc locul? De ce mă simt atât de ruptă şi de rătăcită de locul în care ar trebui să fiu, de fapt? De ce sunt atât de puâin eu? De ce în fiecare zi singurul lucru pe care pot să-l fac mai bun este să mă ghemuiesc într-un loc al sufletului şi să stau ascunsă acolo? De ce singurul loc în care sunt în siguranţă este adâncul cel mai adânc al sufletului meu? Şi nici măcar acolo, dacă nu-mi şterg urmele, dacă permit gândurilor să mă găsească.

Şi nu ai cum să-ţi ştergi urmele şi să rămâi ascunsă acolo mai mult de câteva clipe. Acolo, înăuntru, nu e lumea în care trăieşti. Aici, în afară e lumea în care trăieşti. Înăuntru se poate întâmpla orice, poţi să prinzi soarele de mână când răsare şi să îi arăţi lumea ta, poţi să îl îmbrăţişezi când vrea să plece la culcare… Poţi să culegi în fiecare moment flori cât să-ţi umple braţele amândouă şi să alergi cu atâta voioşie pe câmpuri pline de iarbă foşnitoare. Poţi să cânţi într-un cor cu păsărele, poţi să vorbeşti cu apa şi să-ţi spună ca eşti cea mai frumoasă… Toate astea şi înca infinit mai multe poţi face înăuntrul tău.

Dar e înăuntrul tău locul în care rămâi? Înăuntrul meu e acum un colţ de cameră întunecată, strang în braţe un ursuleţ şi-i spun că-l iubesc, că nu trebuie să îi fie teamă de nimic. De fapt, nici nu ştiu ce să îi spun.  Singura speranţă e că timpul va trece şi odată cu el vor veni furtunile care vor curăţa praful şi aerul greu, irespirabil, din jur. Singura speranţă pe care o am eu şi de care pot să-i povestesc ursuleţului e că ceva se va schimba. Ursuleţul acela sunt eu. La graniţa dintre lumi şi chiar în mijlocul lumilor, nu te ai decât pe tine.

Bat lacrimile la porţile ochilor mei. Ca nişte tătări mi-ar năvăli pe obraji. Vor să-mi cucerească toată faţa. Dar porţile nu se lasă cu una cu două.  Să plouă înăuntrul lor. E singurul loc în care poate să plouă în linişte. În afară nici măcar ploaia nu poate veni în linişte. Nu e lăsată să fie. E îngrozitor să fii afară. E o lume de nebuni. E o aventura în care azi constat şi nici nu mă mir că nu îndrăznesc să ies.

Bravooo! Vreau o ceată de clovni care sar pe arcuri să aplaude pentru mine. Mi-am găsit răspunsul. De ce nu pot să fiu eu însămi? De ce nu pot oamenii să fie ei înşişi? E în faţa ochilor. Tot ce ai în faţa ochilor e răspunsul. E ca o excursie în iad. Crezi că totul e liniştit şi plăcut, mergi şi pare să nu te bage nimeni în seama, ai putea crede că-i un peisaj mort şi tu eşti singurul viu. Şi apoi, 70 de suliţe direct în inimă. Din spate! Şi fiecare dintre ele se desparte iar în 7 şi se înmulţesc încât nici nu te mai vezi de atâtea suliţe înfinse în tine. Şi vrei să ies în lumea asta şi să fiu eu? Nici cel mai naiv dintre oameni n-ar mai ieşi a doua oară…

Cât de trist, cât de trist, cât de trist… Strâng ursuleţul tot mai tare, de-am intra unul în altul să ocupăm cât mai puţin spaţiu, să fim cât mai mici, cât mai de trecut cu vederea… De asta ne-am ascuns în colţul asta întunecat, să nu ne găsească nimeni. Dar nici un colţ nu e cu adevărat colţ. Şi cel mai colţ dintre toate se găseşte pe aleea principală a câtorva oameni sălbatici.

Hai, fă un efort. Caută pe acel cineva care nu te-a dezamăgit şi nu te-a rănit niciodată. Caută pe acel cineva care te-a mângaiat pe suflet. Care ţi-a dat încredere în tine. Lângă care ai simţit că poţi să zbori.

Câţi din cei de lângă tine au observat că exişti? Câţi din cei de lângă tine nu sunt prea ocupaţi cu ei înşişi să te simtă? Câţi din cei de lângă tine sunt una cu tine şi nu doar păpuşi disperate să se individualizeze? Câţi din cei de lângă tine vor să fie ei în loc să fim noi? Câţi din cei de lângă tine simt că problema ta e şi problema lor? Câţi din cei de lângă tine au o mână să ţi-o întindă spre ajutor când eşti la o clipită distanţă să te îneci? Câţi dintre noi suntem singuri pe lume într-o lume plină? Când vom deveni unul?

Acum schimbă-ţi scăunelul. Priveşte din altă perspectivă.

Hai, fă un efort. Caută pe acel cineva pe care nu l-ai dezamăgit şi nu l-ai rănit niciodată. Caută pe acel cineva pe care ai reuşit să-l mângâi pe suflet. Căruia i-ai dat încredere în el însuşi. Care a simţit că lângă tine poate să zboare.

Pe câţi dintre cei din jurul tău i-ai observat că există? Faţă de câţi dintre cei de lângă tine nu ai fost prea ocupat să îi simţi? Faţă de câţi dintre cei de lângă tine nu ai fost doar o păpuşă disperată să se individualizeze? Cât de mult vrei să fii tu în loc să fim noi? De câte ori ai simţit că problemele altora sunt şi problema ta? De câte ori ai întins o mână spre ajutor când cei de lângă tine au fost la o clipită să se înece? Câţi dintre noi suntem singuri pe lume într-o lume plină? Când vom deveni unul?

Cine a înţeles că numai omul poate ajuta pe om? Cine a înţeles cu adevărat că suntem individuali în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură în care suntem una cu toţi?

Te-am înţeles total greşit. Da, Doamne, asta am făcut…

Dacă s-ar fi presupus să fim atât de individuali am fi apărut câte unul, de nicăieri, şi nu am fi depins de o mamă, de un tată, de o familie. Nu am fi avut nevoie de prieteni, nu am fi avut nevoie de legături între noi. Nu am fi simţit nevoia să creeăm legături unul cu altul, în încercarea de a ne aminti că suntem una cu tot. Am fi fost aşa, ca nişte stele aruncate pe cer, aparent cu nici o legatură între ele…

Care e măsura în care eşti una cu toţi cei din jurul tău?

Poate dacă ne-am vedea unul pe altul, cum stăm fiecare ascunşi în colţul lui întunecat, ne-am putea prinde de mâini, am putea măcar să stăm unul lângă altul. Să ne suportăm unul pe altul. Poate dacă am băga de seamă că toţi avem aceleaşi boli, toţi avem aceleaşi temeri, toţi funcţionăm alimentaţi de aceeaşi teamă… Am putea să schimbăm ceva? Crezi că am putea?

Doamne, ai mai pomenit aşa ceva? Doamne, cum au putut oamenii să uite ce e iubirea? Cum pot oamenii să spună că nu iubesc? Doamne, cum pot oamenii să nu mai iubească?

M-am născut din iubire şi am crescut bazându-mă pe iubire. Nu ştiam nimic despre lume, dar ştiam că dacă  exista în jurul meu iubire, pot muta munţii. Am urmărit iubirea ca pe un animal de pradă. Am râvnit la ea cu fiecare răsuflu. Nu am avut niciodata alt scop ori altă dorinţă mai mare decât să trăiesc într-o lume plină de iubire.

Doamne, oamenii m-au făcut să cred că e ceva în neregulă cu mine. Mi-au spus că iubirea mea nu e iubire. Ce ştiu ei despre mine? Ştiu ei cu adevărat ce nu e iubirea? Pentru că dacă ar fi aşa, m-aş bucura atât de tare. Ar însemna că ştiu la fel de bine CE E iubirea.

Te rog, întreabă-te, ce e iubirea?

Te rog, întreabă-mă, ce e iubirea?

Ce e iubirea?

• de fiecare dată când mă strângi în braţe
• de fiecare dată când mă mângâi
• de fiecare dată când îmi zâmbesti
• de fiecare dată când râzi cu mine
• de fiecare dată când apreciezi ce fac
• de fiecare dată când admiri cine sunt
• de fiecare dată când ai încredere în mine
• de fiecare dată când mă faci să mă simt frumoasă
• de fiecare dată când mă ajuţi să-mi amintesc că sunt frumoasă
• de fiecare dată când îmi ştergi lacrimile
• de fiecare dată când eşti tandru
• de fiecare dată când îmi redai speranţa
• de fiecare dată când îmi alungi gândurile negre
• de fiecare dată când mă asculţi
• de fiecare dată când faci din bucuria mea, bucuria ta
• de fiecare dată când faci din tristeţea mea, tristeţea ta
• de fiecare dată când mă ajuţi
• de fiecare dată când mă întrebi cum mă simt
• de fiecare dată când îţi pasă cum mă simt
• de fiecare dată când vrei să împarţi cu mine ce ai, ce eşti
• de fiecare dată când ai răbdare cu mine
• de fiecare dată când mă înţelegi
• de fiecare dată când îţi doreşti să mă vezi zâmbind
• de fiecare dată când încerci să mă faci să zâmbesc
• de fiecare dată când mă protejezi
• de fiecare dată când mă îngrijeşti
• de fiecare dată când mă respecţi
• de fiecare dată când ţii cont de mine
• de fiecare dată când îmi doreşti lucruri minunate şi încerci să le realizezi pentru mine
• de fiecare dată când…

E pentru tine iubirea ceva diferit de toate astea? Tu simţi că eşti iubit când ţi se întâmplă lucruri diferite decât astea? E iubirea altceva decât grijă, atenţie şi dorinţă pentru armonie şi frumuseţe?

Când astea se întâmplă, eu ştiu că trăiesc în iubire. Simt iubirea, cum ne ţine într-o îmbăţişare. Îmbrăţişare în care nu mi-e teamă să fiu eu…

În loc să ne dorim unul altuia iubire, am putea să ne arătăm unul altuia iubire…

Am obosit să-mi fie teamă de oameni…

Aş putea crede că azi-noapte am fost pe un tărâm, celălalt tărâm decât al îngerilor. M-am foit de parcă aş fi avut cărbuni sub tălpi. Sau sub coloană, dacă ar fi să iau în considerare pozitia nopţii. Cu siguranţă am fost pe alt tărâm.

Şi constat, astfel, că ingerii n-au mai venit după mine de câteva săptămâni. N-am mai fost Acasă, n-am mai citit nimic din biblioteca propriului suflet. Nu m-au lăsat să-mi mai amintesc nimic. Sau poate eu nu m-am lăsat. Subconştientul, tărâm nedorit… bineînţeles, aşa cum mi-am spus mereu, acum chiar nu pot să fac abstracţie de socoteala asta, e cu un rost. Şi ce alt rost decât că e plin de mărăciuni şi praf care zgaraie… acest subconştient al meu?

O perioadă am fost încântată de noile mele alegeri, situaţii trecute în care, în sfârşit, reuşeam să fac alegeri noi. Alegeri mai înalte, mai aproape de ceea ce sunt. Dar pare un deşert nesfârşit subconştientul. Şi mai pare că sunt atât de multe alegeri vechi, atât de multe filtre înfundate, pânze de păiajen prin care am privit lumea, încât… unde mi-ar fi capul crezând că pot aşa, ca o zână bună, să le transform pe toate în paradisul alegerilor inimii?! Şi uite-mă dându-mă de gol. Îmi pun problema capului şi a locului în care alege el să stea, în loc să îmi pun cardiometrul şi să ascult mesajele Morse care nu contenesc să strige după mine…

Şi dacă pun capul când mă gândesc la ascuzinşurile umbrelor, cum pot iniţia alchimia? Pentru că da, cred, o zână bună, ar putea transforma totul. Într-o clipă, chiar! Oh, zână bună a inimii… strig după tine fără să te aud. Mă uit după tine fără să te vad. Cât de lipsită de simţuri sunt?

Dar nu sunt atât de pierdută. Atunci când nu ştiu ce să fac, ma întreb ce ar face alţii. Ce ar face sinele meu mai înalt? Ce ar face cei care au ajuns mai departe? Sau, pot să îi intreb direct pe îngeri. E un truc formidabil. Iar ceea ce-mi şoptesc, i-am auzit şuşotind de dimineaţă, când îmi ascultam corpul, vrând să ştiu cum se simte după aventura tulburătoare în subconştient… Era cam ameţit şi greoi, bietul de el, de parcă ar fi cărat o căruţă cu lemne toată noaptea, dar s-a mobilizat şi a fost de acord să mă ajute să-mi încep ziua. L-am recompensat cu apă proaspătă şi ceai cu lapte. Sunt aproape sigură că i-a plăcut, are obiceiuri de rege, corpul meu. Dar aşa îi stă bine, merită. Mereu depune dintre cele mai chinuitoare eforturi şi nu cere nimic, nici când e gata chiar să cedeze. Se mulţumeşte de fiecare dată cu ceea ce îi dăm. De fapt, să fiu dreaptă, el ne spune mereu cu precizie ce îi trebuie, dar nici pe el nu-l ascultăm.

Acum e o ocazie minunată să îi fiu recunoscătoare. Corpule, îţi mulţumesc că ai fost de acord să vii cu mine în aventura vieţii materiale, îţi mulţumesc pentru cât de armonios şi plin de minuni eşti. Îţi multumesc că te-ai făcut disponibil pentru mine. Poate că de data asta o să plecăm împreună acolo unde nu exista durere, nici tristeţe, nici suspin.

Dar să revenim la subconştient şi la îngeri. Chiar dacă vorbeam cu corpul meu, i-am auzit şuşotind. Şi ce am auzit a fost că trebuie să-mi accept subconştientul, că e ca umbra, o parte din mine, care, atâta timp cât voi avea un soare deasupra capului, va exista mereu. Dar simt că mai exista un nivel, jocul ăsta merge mai departe. Acceptarea totală nu e niciodată doar atât, doar acceptare. E un nivel al jocului cu un mare bonus. Când reuşeşti să treci de acceptare, ceva minunat urmează să ţi se întâmple. Simt asta! Poate că atunci ieşi din dualitate. Când accepţi că eşti una cu tot, respectiv cu părţile umbroase din tine, una eşti. Asta nu înseamnă că ai depăşit dualitatea?

Râd îngerii de mine că mi-e mai uşor să mă simt una cu soarele, una cu ei, dar mi-e dificil să mă găsesc una cu propria-mi umbră. Of, de ce trebuie să fugim mereu de noi înşine? Vizorul prin care îl putem vedea pe Dumnezeu e în noi înşine. Dar noi nu găsim vizorul de uşă! E greu nivelul ăsta! Cum să te accepţi pe tine, cu tot cu umbra ta? Îmi amintesc acum că nu e prima dată când îngerii mi-o spun. Să-ţi accepţi umbra ar putea însemna că nu mai e nevoie să încerci să ţi-o înfrângi, că nu mai e nevoie să încerci să preiei controlul asupra ei. Dar nu are cum să fie asta. Pentru că fără să apuci de hăţurile umbrei, nu poţi să te găseşti pe tine, mereu alergi în direcţii dezordonate. Şi atunci, ce înseamnă să accepţi? Doar să nu te învinovăţeşti pentru scăpări, mi se pare prea puţin.

Of, trebuie să-mi iau scăunelul şi să mă mut într-o altă perspectivă. De unde stau acum n-o să văd niciodata răsăritul răspunsului. Nu ştiu dacă să mă uit cu subînţeles la îngeri că nu-mi dau nici un indiciu. Sau să mă mustru pe mine pentru că răspunsul e în faţa mea, dar nu îl văd.

V-am spus de ce discuţiile cu îngerii sunt un truc? Pentru că îngerii sunt una şi aceeaşi cu sinele meu… şi al tău. Dar când nu ai bătătorit drumul spre tine însuţi, poate fi de ajutor să crezi că e ceva din exterior care te ajută să răspunzi la întrebări.

Sunt o vrăjitoare a cuvintelor, pot cu ele să leg sau să dezleg. Trebuie doar să devin conştientă de asta. Şi ce altă modalitate mai bună, decât pur şi simplu făcând-o?

E greu să câştigi de partea ta cuvintele şi, mai ales, sensurile lor dupa atâta vreme în care ele te-au aşteptat pline de dragoste şi de daruri pentru tine, doar că darurile lor nu însemnau mare lucru pentru tine. Pentru că nu te ridicau şi nu te îmbogăţeau deloc în felul în care îmi doream eu să fiu înalta şi să mă îmbogăţesc. Şi acum vino, cu un dram de curaj şi încearcă să reaprinzi dorinţa cuvintelor de a se juca cu tine.

E ca atunci când piezi încrederea cuiva. Cum faci să o recâştigi? Şi nu că ar fi cuvintele atât de condiţionate. Oh, asta ar fi o iluzie cruntă! Cuvintele au fost mereu acolo, mereu cu braţele pline de daruri, fără ca măcar să amorţească, fără să îşi piardă speranţa. Au stat sub balcon trăind fiecare clipă ca şi cum acela ar fi fost momentul în care eu m-aş fi hotărât să mă aplec asupra lor, să le culeg, să mă joc cu ele, să le primesc darurile mai mărunte, cât şi necondiţionarea.

Cuvintele care te aşteaptă, atunci când îţi acorzi răgaz să te uiţi la ele, te pot învăţa foarte multe.

Aşadar nu e vorba de cuvinte, nu ele sunt cele care şi-au pierdut vreo fărâmă din entuziasm. Tot la mine în curte e găina neagră. Sau găinile. În frunte cu cocoşul negru, care reprezintă stângăcia de a te (mai) juca. Nu mai ştii să te joci! Nu mai ştiu să mă joc. Şi dacă nu pot să fac asta cu cuvintele, cum aş putea cu orice altceva?

Dar îmi miroase a vinovăţie, îmi miroase a beţe în roată, îmi miroase a scuze. Hmm, se închide aerul de jur împrejur. Şi prin orice crăpătură, îşi bagă, iscoditoare, degetele, starea de la început. Cea care se încăpăţânează să nu se dizolve. Probabil că nu am privit-o încă în faţă. Probabil că doar am luat-o pe ocolite să ajung la ea. Sau chiar poate să mă fi rătăcit pe drumul meu şi am uitat că mă pândea.

Două întâlniri cu cuvintele şi pare să se fi încins puţin focul. Destui par să fie de acord că menirea mea este să fiu cuvântul. Ceea ce n-ar fi de rău, cum era… „la început a fost Cuvântul”? Doar că e pentru prima dată când ar putea la fel de bine o lume întreagă sau chiar nimeni să strige la mine: Cuvântuleeeeee. Nu cred că aş răspunde, nu cred că m-aş recunoaşte. Dar, dacă m-aş striga eu… sau, mai bine spus, dacă mi-aş deschide a treia ureche să aud chemarea din adâncurile propriilor frământări… E singura căreia i-aş putea răspunde, singura care m-ar putea pune în funcţiune.

Mai întâi trebuie să renunţi la tot ca să poţi avea. Mai întâi trebuie să negi tot ca să poţi să crezi. Mai întâi trebuie să-ţi pierzi vederea ca să poţi să vezi, trebuie să surzeşti ca să poţi să auzi. Abia când nu mai ştii ce să vorbeşti, poţi începe să legi şi să trimiţi în lume două cuvinte.

Adevărul stă în spatele propriilor experienţe. Când renunţi să te mai bazezi pe cele cinci simţuri, descoperi că ai altele, extraordinare, care le depăşesc pe primele cinci. Adevărul stă în spatele propriilor experienţe interioare. Orice altceva, nu e decât o iluzie. Experienţa adevărată este cea interioară, este apropierea de tine, cine eşti cu adevărat. Şi cu cât mai mult timp petreci înăuntru, cu tine însuţi, cu atât îţi antrenezi mai bine simţurile suplimentare. Orice experientă exterioară nu face decât să te abată de la lucrul tău lăuntric, orice experienţă exterioară de care te agăţi, nu face decât să te abată de la drumul tău interior. Priveşte înăuntru tău şi vei descoperi cine şi ce eşti, priveşte înăuntru, şi nu în afară. Şi dacă nu poţi fi înăuntrul tău aici şi acum, nu ai să poţi fi mai înăuntrul tău trecând printr-o experienţă exterioară.

Dacă ai nevoie de ajutor să poţi să fii înăuntrul tău înseamnă că, de fapt, nu eşti înăuntrul tău. Iar când ajungi acolo, vei descoperi soarele interior. Vei vedea lumina, vei simti căldura. Când vei ajunge înăuntru, vei şti că aceea e singura experienţă care contează, vei şti că acela e locul în care trebuia să ajungi. Porneşte pe drumul către tine acum. Când am ajuns înăuntru, mi-am dat seama că cele ce mă strigau erau cuvintele, când vei ajunge şi tu înăuntru, vei şti ce te cheama.

Doar decide şi fă primul pas spre tine…