Despre mine

Într-o zi vei fi doar o poveste. Cuvinte aşezate într-o ordine nu foarte specială. O poveste goală, plictisitoare şi neinteresantă de citit. Care nu merită timp. Timpul e atât de imens. Şi tu n-ai să meriţi nici o bucăţică. Da, ai să rămâi mereu în cuvinte, în gânduri, în inima flendurită şi folosită. În inima plină de sânge şi lacrimi. Iar laurii nu vor fi decât ai mâinii gingaşe care va da neîncetat din timpul, din tandreţea şi din mişcarea ei. Ai mâinii care nu va obosi niciodată să scrie despre tine. Poveşti ce nu vor exista niciodată, poveşti despre dragosti călătoare. Despre dragostea aceea ce nu l-a cunoscut pe Timp, nici pe Distanţă, cu atât mai puţin pe Vârstă sau Raţiune. Dragostea aceea care nu se pricepe decât să dea, să se dea, să dea. Să crească în fiecare zi tot mai mare, mai colorată, mai parfumată, mai gingasă, mai puternică. O dragoste pură.

Întotdeauna va exista o mână grea şi umbrită care va scrie. Despre un om păcătos. Un om de pe pământ. Un om ce nu va cunoaşte niciodată căldura lumânării şi sunetul liniştii în care dragostea se desfată şi creşte ca un copil în mijlocul naturii. Un om care nu va şti că pe umerii săi cară greutatea unei nelinişti, unui tremur. Un om care nu va şti că dragostea nu se poate sfărâma între două piepturi. Dragostea care nu aşteaptă. Dragostea care leagă lumile. Dragostea care unifică. Balonul de dragoste în care ne scăldăm. Un om păcătos. Primi-va odată însemnările mâinii mele şi se va pricepe să le arunce în foc. Un om păcătos căruia i s-a făcut frig. Un om păcătos care nu găseşte decât hârtie şi cerneală. Mâzgăleli. Nici măcar străduinţa de a fi sulfat cuvintele şi literele într-un mod magic pe hârtia ruginită. Nici măcar bătăile de inimă tremurate în lungimile şi lăţimile literelor nu va vedea-o. Un om păcătos. Ce se va îmbolnăvi şi-şi va umple ochii cu lacrimi. Îi va fi frig. Îi va fi foame. Va fi trist. Şi cu oglinda în mână, nu va vedea golul dinăuntru. Nu va auzi ţipetele hârtii, sclavia cuvintelor. Noi te putem face bine!! Doar priveşte-ne… Leacuri şi chei de înţelepciune, neascunse stau în mâna ta, imediat sub ochii tăi plini de lacrimi.

Muri-vei singur şi mâncat de viermi, iar din cenuşă nu va creşte nimic. Nu va mai afla nimeni copacul care şi-a jertfit viaţa pentru coala de hârtie. Nu va mai afla nimeni mâna bolnavă de speranţă care a tot însemnat copacul pe toate canturile. În care şi-a propovăduit dragostea. Şi pe frunze a scris. Şi-n coarjă a scrijelit. Şi-a ros degetele şi-a lipit bucăţică cu bucăţică pentru înc-o coală. A căutat în păduri adânci şi sub pietre de râu, a întrebat stele şi luna, a bătut din uşă în uşă, şi-a ascultat om cu om. Care sunt vorbele care pot face un om păcătos să înţeleagă că Dragostea Lumii s-a oprit în loc pentru el şi-l priveşte cu poftă?

Un om păcătos despre care se vor găsi mii de poveşti şi căruia nu-i este dat să fie cuprins de dragoste.

Muri-vei tu, omule, iluzionat c-ai simţit dragoste, muri-vei tu, mână darnică. Îngropată de propria-ţi speranţă că într-o zi apa va şterge cerneala de pe degete şi vei împărţi dragoste prin fiecare milimetru al milimetrului.

Oh, muritorilor! Până când ne veţi lăsa să fim doar poveşti?

~

Am 23 de ani. Şi scriu ca să mă dezbrac de mine.

Iar când o să fiu mare, şi scriitura mea de importanţă, o să le mulţumesc celor 3 profesori care m-au învăţat să scriu: domnişoara învăţătoare Florentina Şerban, care mi-a purtat mâna după semnele alfabetului, domnul profesor Radu Mihai, care m-a învăţat gramatică şi că un text nu are neapărat o semnificaţie unică, ci aceea rezultată din filtrul propriu, doamna profesoară Mariana Artenie, care a crezut în mine cu ochi închişi şi m-a trimis la concursuri. Şi apoi surorii mele, Stela, care a plecat la facultate şi astfel n-a mai avut cine îmi scrie compunerile. Şi mamei, care n-a vrut decât… să mă susţină.
.