Însemnare din liceu

Ion Irimescu şi un colţ din Locul în care nu se întâmplă nimic…

Dansul formelor

Paşii mei – asemenea unor intruşi – au tulburat liniştea poruncitoare a sanctuarului adormit, provocând ecouri prelungi în  mintea mea ce nu se dezmortise înca pentru a concepe mesajul simturilor. Dar strigau acestea vreun mesaj ? Doar retina îmi proiecta curiozitati ca picaturi de mercur ce-mi ajungeau în gânduri. Nu miroseam particulele de praf revoltându-se în aer. Nu auzeam marşul timpului. Dar ştiam că acesta există, sub o formă ascunsa, poate a valorii. Timpul ce oferă valoare e singurul care a călcat ca un stapân prin această răsunatoare încăpere în care – vai mie ! – atâţia morţi zac în cavouri desenate. Şi mă privesc, mă au ţintă – mă sfâşie cu ochii reci.

Ce-or vrea de la mine ?… Înverşunarea mea seacă mă face să-mi scot spada
profanatoare şi să îndrăznesc. Păşesc. La primul chip de mort mă opresc căci
îmi pare asemenea unei stânci asupra căreia n-a trecut decât un singur vânt şi-
o ploaie. Dar oasele nu vor sa-mi şopteasca nimic. Ma îndeamnă mai departe; să
sparg ziduri de nevăzut care traduc forţele nepătrunderii sensurilor.

Într-un colţ de lumină doarme un chip de copil, şi asta-mi atrage atenţia – pentru că seamănă cu mine. Dacă mă regăsesc în el, înseamnă că-l pot înţelege. Perfecţiunea pare să fi atins acest chip lipsit parcă de orice atingere lumească. Mă simt încurajată.

Cu paşi mai siguri trec pervazul ferestrei de umbre perfect justificate doar de mâna maestrului şi de soare. Această schiţă prinde şi pentru mine contururi de lucrare de-sine-stătătoare. Simţurile par a mi se dezmorţi ; aud ca un sunet vag ” Fata cântând ” departe. Dintr-un izvor ascuns primăvara aruncă viaţă în jurul meu.

Şi o văd pe mama cum mă cheama la pieptul ei. Mă cheamă să fiu
copilul ce-l ţine în braţe. Zâmbetul ei este al fericirii. Mă învăluie o perdea
de căldură şi simt că aparţin acestei statui aşa cum aparţin braţelor mamei.

Un alt bust de mort – ce tocmai s-a născut – îngână la harpă un
cântec de leagăn. Îl aud desluşit. ” Iliuţă ” mă prinde de mână de parcă am fi
vechi prieteni de joacă şi mă poartă în acelaşi ritm legănat. Uşi se deschid
singure şi mi se arată cărări. Îl văd pe Icar… Ah, cum am căzut amândoi în
păcat! Aripile mele m-au dus până la norii pe care am scris că n-am găsit
decît o cameră vidă cu doi morţi şi cu hârtie arsă. Dar pentru că m-am înecat
cu fum, am renunţat să zbor! Şi uite-mă azi cum dănţuiesc din picioare şi
alerg desculţ prin lumi în care tu n-ai ştiut că vei fi ridicat în slăvi mai
sus decît ai fi putut ajunge vreodată. De aceea tu zbori mereu!

Încep să gust frumosul. Şi pentru ca sinestezia simţurilor să fie completă, îmi desfăţ privirile în muzica formelor, secundată fiind de aceeaşi Eutherpe care, într-o viziune, l-a însoţit, cândva, pe Pegas.

Am sărutat pe buze sensul şi morţii s-au trezit. Ca duhurile închise în lampă se închină imaginaţiei mele. Încetul cu încetul, mineralul îmi dezvăluie clocotul vieţii şi evantaiul proliferării. Se aud lanţuri rupându-se şi lacăte sfărâmate. Sensurile evadeaza în mintea mea şi concertul atinge punctul de maximă intensitate. Simt că am acelaşi drept de viaţă şi de moarte pe care îl are maestrul în atelierul său asupra unei bucăţi de piatră.

Abia acum surprind zbuciumul magneticelor contrarii creatoare care au convers într-o forma simetrică fluturării muzei şi într-o divergenţă de sensuri; abia după ce îi voi fi descifrat toate tainele formelor.

Din focul creaţiei apar ca o Bunăvestire, în acelaşi pocal al esenţelor, moartea şi viaţa, masculinul şi femininul, maternul, devenirea, spaţiul, mitul.

Dacă finalitatea operei este, după cum spune Corneliu Baba, “să faci oamenii să se oprească câteva momente şi să viseze, privindu-ţi darul pe care încerci să li-l oferi, să-i înveţi să uite – un timp cât de puţin – dramele lui mari si mici”, ei bine, Maestre Irimescu, aţi atins până la catarsis această finalitate, căci jocul iluziilor dumneavoastră a fost pentru o clipă realitatea mea.

Închinăciuni.

~ de martisor pe 24 august 2009.