Ai citi o carte care incepe asa?

Doi ochi nu ne ajung. Nu au cum sa ne ajunga. Eu nu imi amintesc cand am vazut cerul ultima oara. Azi-dimineata am trecut pe sub el, fara indoiala, doar am fost la autogara. Daca as incerca sa-mi amintesc drumul, as realiza ca n-am vazut nici soarele ca e ascuns. Si chiar acum, in momentul asta, daca n-ar fi cele cateva placi de beton de deasupra capului meu, as sta tot sub umbra cerului. Ca se straduieste sa intre pe ochiul de geam din camera cu atat mai putin am observat.

Si desi pot jura ca de macar 9 ceasuri am ochii deschisi, nu cred ca am vazut mare lucru. Trebuie sa caut in ungherele mintii sa-mi amintesc pe unde-am fost si ce-am facut ca sa presupun ce-as fi putut sa vad azi. N-am vazut nimic azi. La ce bun a fost azi ca n-am fost oarba? Cand de fapt am fost…

Tu ce-ai vazut azi? Pe cine? Eu, spre exemplu, nu l-am vazut niciodata pe tata. Cu toate c-am trecut in fiecare zi vreme de mai bine de 18 ani pe langa el.

Pentru ca nasterea mea, ca si a ta, de altfel, a venit la pachet. Intr-o pelinca alba dintr-un fel de postav de jumatate de metru patrat, spalata la nesfarsit cu incheiturile mainilor de mama. Undeva de jur-imprejurul meu se gaseau o mama, un tata si o sora. Care-au devenit mama, tata si sora mai mare. De cand am inceput sa respir si sa pasesc, ei au fost mereu langa mine. Asa cum si cerul e mereu deasupra noastra. Stii ca-i acolo. A fost si ieri si o sa fie si maine. Chiar daca tu dispari, cerul ramane tot acolo. Asa si mama si tata. Oriunde as fi plecat, oricat as fi crescut, de oricine m-as fi indragostit si pe oricine as fi iubit, mama si tata aveau sa doarma in dormitorul de alaturi. Cum poate cerul e gardian al luminii si al aerului si al caldurii, mama si tata au fost gardienii omului – eu.

Prin aceiasi ochi deschisi, dar nevazatori ai mei, mama si tata s-au nascut odata cu mine si special ca sa vegheze asupra mea. Ei nu exista in afara mea. N-au trait inaintea mea si nu or sa mai traiasca nici dupa mine. Povestile de cand erau ei mici, cand s-au casatorit, cand s-a nascut sora’mea, sunt exact asta… povesti. Asa cum si ceea ce scriu eu acum nu poate fi decat o poveste pentru oricine altcineva in afara mea.

~ de martisor pe 2 iunie 2009.