Pentru voi, cei cu părinţi

Zilele trecute l-am zărit de Florin Piersic la tv. Şi m-am oprit să-l ascult. E un mare flecar. Nu l-am auzit vreodată vorbind despre adevăruri absolute. Dar e un cuceritor. O persoană de care nu ai cum să te plictiseşti ascultând-o. Un interpret grozav! Chiar şi pe el se joacă delicios. A fost ziua lui. A trecut printr-o mulţime de ani. Ai lui nu par grei.

Deşi de data asta vorbea ceva mai grav.

Piersic e una dintre persoanele care a descoperit părinţii în viaţa lui. După ce ei n-au mai fost. Ca noi toţi, de altfel. Şi a căror amintire se chinuie să o ţină vie. Oameni bătrâni care mai plâng după părinţii putregăiţi. Dragoste în stare pură.

Şi l-am simţit mai aproape de mine. Pe lângă pofta de viaţă – chiar dacă n-o mai arăt – împărtăşim şi recunoştinţa profundă pentru acei doi oameni care ne-au purtat cele mai mari şi mai grele griji. Care ne-au iubit cu adevărat necondiţionat. Mama, cu multă fericire o spun, încă mă iubeşte.

La sfârşit, la sfârşitul emisiunii, a recitat o poezie. Compusă de Adrian Păunescu. Niciodată nu mi-au plăcut poeziile lui. Nici nu i-am dat prea multe şanse. Pe Adrian Păunescu îl asculta tata la ore târzii la televizor. Dar mie nu avea ce să-mi spună. Mi-a spus de data asta.

Recitată de Piersic, am găsit într-o poezie zeci de sensuri şi adevăruri. Zeci de gânduri pe care nu mi le-am (mai) auzit. Pe care le-am ignorat. Care acum năvălesc.

Sunt recunoscatoare lumii (dumnezeieşti) pentru că o mai am pe mama. Dar cred că bucuria ei cea mai mare nu poate fi decât propria-mi bucurie. De asta îi spune iubire.

Repetabila Povară

Cine are parinti, pe pamânt, nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc.

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt parinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni,

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii batrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are parinţi, pe pământ, nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Ca povară îi simţi si ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi vesti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns,

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

~ de martisor pe 1 februarie 2009.