Drumuri alese de-un copil

Cand am inceput Facultatea de Jurnalism, la primul curs de Sintaxa discursului, doamna profesoara ne-a cerut sa scriem un eseu in care sa explicam de ce vrem sa studiem Jurnalismul. Imi amintesc ca ma uitam in jurul meu cu ochi mari. Toti colegii se apucasera de scris, eu asteptam sa imi sopteasca cineva raspunsul. Tu nu stii de ce am dat la Jurnalism?

O intreb pe Laura. Tu de ce ai dat la Jurnalism? Si imi raspunde cu naturalete ca pentru ea era imposibil sa faca alta alegerea, asta isi dorea, asta o preocupa. Dar eu? Eu ce stiu despre jurnalism?

Mi-am dorit sa dau la Comunicare. (Si am dat. Si acolo.) Pentru ca mi se pareau foarte interesante cursurile. Pentru ca am avut in mana o brosura. Pentru ca sora unei colege de-a sora’mii daduse la Comunicare. Asa am aflat ca exista Facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Si am crezut atunci ca vreau sa stiu despre toate lucrurile acelea. Si ca raman cu multe usi deschise, pot sa o apuc pe ce drum vreau.

Nu-mi doream sa fiu ceva anume. Nu-mi doream ceva anume. Eram probabil imprastiata. Si nu stiam mare lucru despre mine. Cu atat mai bine, zic eu acum, ca nu am facut din facultate o decizie grea. Si oricum, singurul lucru musai era sa-mi placa. Si eventual sa nu fie de profil real.

In septembrie, dupa 15 septembrie, m-am dus cu inima in dinti sa ma inscriu la Jurnalism. Venise ca din cer ideea asta sa ma inscriu la Jurnalism. Dar nu neaparat ca o revelatie pentru ca ma inscrisesem si la Stiinte Politice si la Relatii Internationale si probabil si la Administratie Publica. De ce? Habar n-am! (Nu stiam ce vreau?! – trebuia sa stiu?!)

Dupa ce am achitat prima rata, m-au primit cu bratele deschise. La Jurnalism. Si cred ca unul dintre motivele pentru care am ramas la ei e ca mi-a placut cladirea. Numai din sticla, parea ceva mai asemanator cu ce-mi imaginasem eu ca inseamna Bucurestiul. (In comparatie cu SNSPA-ul, adica Facultatea de Comunicare, un conac parasit – am si scris un text despre cum mi s-a arata mie cladirea asta, o sa-l caut).

Si atunci, de ce am dat la Jurnalism? Nu ma visasem niciodata crainica sau orice alta variatie de aparitie in cutia magica plina de culori si sunete. Ba nici nu ma imaginasem! Nu era crezul meu de urmat si nici filosofia de viata. Presupuneam doar ca jurnalistii nu stau 8 ore lipiti pe un scaun, iar asta mi se parea ceva grozav. Cu atat mai mult daca luam in calcul energia de care debordam pe atunci. Si rapiditatea procesului de plictiseala. Imi trebuia ceva in care sa ma implic, sa ma consume.

Dar nu stiam nimic. Nu-mi povestise nimeni. Dadeam cu presupusul.

De ce am dat la Jurnalism? Daca raspunsul nu vine din inima, din suflet, atunci hai sa il caut in cap. De ce as fi putut sa dau la Jurnalism? Stiam ca imi trebuie un raspuns interesant. Cu atat mai mult cu cat era promisa si o prima nota.

De ce as fi putut sa dau la Jurnalism? Am uitat. Stiu ca am scris ceva despre Creanga. Si ca mi s-a parut o idée grozava. Eu, mostenindu-l pe Creanga. Eram entuziasmata si speram sa fiu laudata sau, macar, evidentiata.

Dar povestile lui Nica adaptate dupa pixul meu n-au impresionat pe nimeni. Am luat 9. Si nu mi-a cerut nimeni sa o citesc in fata amfiteatrului. Aceea a fost prima clipa din care am intrat in anonimat. Prima clipa din care asa-zisul meu talent era cantarit cu instrumente cu mult, mult mai precise.

Isnoavele noastre moldovenesti nu prind la Bucuresti. Ce ma fac, Nica?! Domnule Creanga?

Ceva mai tarziu, episodul se repeta la cursul de Radio. De ce ai dat la Jurnalism?

Dar de data asta eram semi-pregatita. Stiam ca imi trebuie un raspuns. Si m-am legat de singurul lucru de care ma putusem lega. Cu tv-ul n-am nici in clin, nici in maneca. Nu stiu decat ca cei care apar la tv sunt considerati cei mai frumosi si mai destepti si mai importanti. Daca apari la tv, esti cineva. Dar in provincie televiziune e (inca) ceva prea formidabil ca sa iti treaca prin cap ca ai putea sa apari si tu intr-o zi pe sticla prafuita.

Si oricum, la noi in familie, politicienii erau oamenii de sus, ai’ mai destepti si mai importanti. Tata se uita cu admiratie la ei si spunea din cand in cand ca asa ar vrea sa ma vada. Culta, cu un vocabular bogat, cu o minte agera. Asa se vedeau pe vremea aceea politicienii la tv. Preferatul lui nepolitician – chiar asa, ce era el?! Critic? – domnul Brucan. Noi mergeam la biserica si niciodata nu gaseam masa asezata cum il rugam inainte sa plecam pentru ca nu se terminase emisiunea cu Brucan.

Iar cu radioul nici atat. Pe vremea aceea ascultam emisiunile de gramatica de pe Radio Romania Actualitati si topurile de sambata seara. Inca imi pun problema de ce nu zicem „iti cer scuze“ in loc de „imi cer scuze“.

A mai ramas presa scrisa. Cotidianele pareau ceva de speriat. Cand sa scrii intr-o singura zi articolul si sa te mai si documentezi si cine stie ce mai presupune?! Dar scrisesem acasa cateva scrisori de dragoste, un discurs si alte cateva povestiri. Apoi s-a gasit o doamna profesoara romantioasa sa-mi bage in cap ca am ascunse perle si le scot fara sa-mi dau seama. Vanitatea mea a fost pe faza. Si a inceput sa-mi placa ipostaza. Si sa ma cred tot mai mult.

Pana la urma, chiar reusisem o data sa fac toata clasa sa planga. Mie imi placea ce scriam. Scriam in fiecare zi. Scrisori lungi, lungi. Si spuneam ca ma cert cu filosofii sau ca nu stiu cum se joaca cu mine patratelele foii. Nu stiu de unde le scoteam, dar aveam destule. Puteam sa scriu fara sa ma opresc ore intregi. Trimiteam scrisori de cate 20-30 de pagini. Acum, cand mi se intampla aproape insutit mai multe lucruri, nu cred ca as putea sa depasesc 1-2 pagini.

Si atunci, de ce am dat la Jurnalism? Aha! Am gasit! Imi place sa scriu… (cu o mimica plina de multumire).

Domnule profesor, mie imi place sa scriu! Eu asta vreau sa fac, sa lucrez in presa! Vreau sa scriu! Dar nici atunci nu o spuneam cu toata inima din doua motive. Odata ca nu o mai aveam pe doamna profesoara sa imi spuna ce randuri minunate ii dau sa citeasca – si daca nu mi-o spune cineva in carui opinie am incredere, uit si ma deznadajduiesc. Mereu mi s-a parut foarte mic si foarte putin ce-am facut. Pentru ca nu depuneam nici un efort. Era o stare de sine.

Si a doua oara pentru ca mi se pareau cotidianele un fel de Baba Cloanta. Si pe atunci credeam ca numai cotidiene exista.

De asta am dat la Jurnalism! Pentru ca s-ar putea…

Nu pentru ca as fi crezut, as fi vrut, as fi sperat.

In schimb, daca anul asta voi reusi sa duc la bun sfarsit noua nastrusnicie, o sa pot sa spun: am facut asta dintotdeauna!

Anume! Am cusut, am descusut, am taiat, am desenat. Am stricat. Cea mai grozava creatie a mea este o pereche de pantaloni din stofa, in carouri albastre, pe care am vrut sa o fac fusta. Iar pe locul doi blugii carora le-am taiat bata de jos, apoi i-am cusut cu x-ul mari si le-am facut model pe solduri si pe buzunarele de la spate – am rupt gura targului cu ei, i-am purtat mult timp – n-aveam cum sa nu fiu remarcata. Pe locul doi este rochia mamei dintr-un material impletit la masina – nu mai stiu cum se cheama, un fel de tricot – din care am facut o bluza si o fusta pe care le mai am si acum in dulapul de acasa. De fapt, pe toate cred ca le am.

Iar cand mi s-a pus pe dinainte tava cu obiecte, ghici ce am ales! Nu, nu stiloul. Pe ala l-a ales sora’mea. Desi mi-ar placea sa fiu scriitoare.

Papiota cu ata alba si ac.

Doamna profesoara de latina mi-a spus odata ca asta nu inseamna ca o sa fiu croitoreasa. Nu e o solutie sa vezi lucrurile neaparat ca atare. „Poate ai un drum lung in viata care…“ Nu-mi mai amintesc ce-a spus. Dar m-a fascinat cu raspunsul ei.

De haine la papusi nici nu mai vorbesc! Aveam o traista plina cu bucati de materiale. Si inca una cu papiote. Eram fascinata ca erau de toate culorile. Iar cand mama, croitoreasa la randul ei, a adus si o tafalca cu bumbisori mici si minunati, am fost in extaz. Imi plac nasturii la nebunie. Nasturii si buzunarele. Daca ar fi dupa mine, toate hainele ar trebui sa aiba buzunare!

Dar toate fetitele fac haine la papusi. Nu ma pot lauda cu asta.

Alta data, de Mos Nicolae, am adunat de prin casa toate sticlariile care nu mai foloseau la nimic – pahare desperecheate, dopuri, veze mici, bomboniere, boluri. Tata a lucrat la fabrica de sticla, asa ca erau destul de spart prin casa. Ba poate chiar de la el mi se trage. Mi-a ramas in cap zugraveala pe care am avut-o in casa la un moment dat. Carouri largi albastru inchis cu albastru deschis si alb in sufragerie, iar in hol pe nuante de bej. Si daca imi amintesc bine, era inventia lui tata.

Mai apoi a urmat era ghipsurilor. Draperii la geamuri, turturi la bec si diferite alte forme de agatat pe perete sau pe post de bibelou. Imi amintesc cei doi ingerasi, capul de lup, taranul cu dovleci. Imi fura tata acuarelele si colora ghipsul intarit. Iesea minunat!

Ba saptamanile trecute am aruncat un tablouas facut la gradinita. 6 fasii de lambriu subtire lipite incrusit peste care am agatat cateva floricele variate nemuritoare. Cata migala pentru mainile mele neastamparate!

Cata creativitate aveam in viata!

Si din sticlarii pus acuarele, ate, seminte si orice mai gaseam prin casa, am facut cadouri la colegii de clasa. Lor le-a placut! Iar mie mi-a parut rau ca nu avusesem pentru toti…

De la tata care de la meseria de lacatus mecanic, apoi de zugrav a ajuns sa stie sa faca orice cred ca mi se trage. Tata se pricepea sa faca o casa de la zero. La noi in casa nu a calcat niciodata un alt fel de mester. De la pus podea, centrala, faianta, zugravit, reparat instalatii pana la gatit, reparat papuci si tuns (pana in clasa a 10-a nu am fost niciodata la frizer).

Sa tai si sa cos nu a fost niciodata ceva ce mi-am propus sau mi-am dorit sa fac. Pur si simplu m-am apucat.

Si o sa ma reapuc.

Da, si eu ma intreb cum se imbina Relatii Publice cu Fotografia, Jurnalismul cu Machiajul si Scrisul cu Marketingul. Sper sa ma opresc la domeniile astea. Ba am uitat de Managementul afacerilor!

Si da, ma si preocupa in continuare imprastierea. Dar sper ca lucrurile or sa se cearna de la sine.

Asa am descoperit-o pe Lala. I-am citit posturile de pe blog, i-am vazut rochitele, am mai cautat si prin alte locuri despre ea si cand am tras linie, am vazut ca e pe masura mea. Mi s-au tulburat energiile cu ale ei.

Crede in dragoste si spera in feminitate. In primul rand asta ne-ar lega. Si apoi, face rochite nemaipomenite. Pentru care pune toata daruirea ei de sine. O percep ca pe un cadou de care nu-mi vine sa ma ating doar-doar il pot pastra intact la nesfarsit.

Ma lasa purtata de valul promovarii si v-o prezit si voua pe Lala. Cea pe sufletul meu.

Am spus ca ador rochitele? Si ca ma dau in vant dupa feminitate, dantelarii si materiale pariziene? Lala le scoate din zestre…

O portie buna de succes si de incredere ii doresc Lalei!

~ de martisor pe 11 ianuarie 2009.