Ce mult te-am iubit

Imi amintesc cand, sub ingaduinta doamnei bibliotecare – si o placeam pentru slabiciunea ei fata de copiii devotati cunoasterii (daca pot sa o spun asa) - ma ungeam de praful de pe rafturi. Era o biblioteca scolara si totusi plina de praf. Se citea in scoala?! O intrebare care imi vine abia acum in minte. Fisele de lectura erau mereu rascolite, unele cuprindeau cate 3-4 file, altele doar datele de contact. Si totusi era mereu aglomerat. Mai ales in pauza mare. Daca mergeai la biblioteca, pierdeai toata pauza. Doar cand intarziau profesorii sau gaseam scuze ca sa lipsesc imi placea linistea din biblioteca. Doamna bibliotecara avea incredere in mine. Puteam sa cotrobai oricat. Nu eram foarte harnica la citit, dar ma fascina ideea ca intr-o zi toate aceste mii de pagini ar putea fi asternute in mintea mea. Ar fi insemnat sa stiu atat de multe!

Fiind o persoana sensibila la ambalaj – bineinteles, asta am descoperit, sau mai bine spus, concluzionat, mult mai tarziu – ma atrageau in primul rand titlurile. Mi-aduc aminte chicotind de mustrarile tatii. Pentru el, orice carte pe care o citeam cu placere, era de dragoste. Si deci, fara prea mare valoare. Abia exercitiile la matematica insemnau ca munceam cu adevarat. Ii spusese un profesor, la un moment dat, ca munca adevarata trebuie sa fie cu sudoare. Si el asta astepta de la mine. Dar, iarasi, nu eram o cititoare infocata. Cu atat mai putin o matematiciana!

Poate mai degraba intrigata si, de ce nu, geloasa pe sora’mea. Ea statea cu nasul in carti. Si mi-ar fi placut sa am o pasiune ca a ei. Eu… eu aveam baieti, iubiti, prietene neloiale, visari nesfarsite si lucruri zburatoare comestibile.

Dar, daca m-ai gasit cotrobaind prin biblioteca, inseamna ca ceva-ceva tot citeam. Nu-mi amintesc cum, dar, intr-o zi, l-am descoperit pe Zaharia Stancu. Cred ca am inceput cu Darie, Descult. Obisnuiesc sa uit foarte repede, nume – uneori nici nu le citesc, le retin prin memoria vizuala – scene si chiar actiunea intreaga. Ulteori uit complet ca am citit o carte. Ba uit atat de rau de ea incat, o recitesc si tot nu-mi aduc aminte sa o mai fi avut in maini. Asta sunt eu, nu mi-am dezvoltat partea specifica de memorie. Sau doar nu ma las impresionata prea usor.

Dar de Darie, de dragostea cu care vorbea despre pamant (a se intelege natura) si scena aceea cand asculta tropaitul si fornaitul cailor, cand i se pare ca cerul sunt carbunii aprinsi din plita… Bineinteles, nu mi-o amintesc complet, dar starea pe care mi-a creat-o… Pe stari ma bazez eu. Pe emotii. Oh, mi-l amintesc pe Darie ca si cum am fi copilarit impreuna.

Zaharia Stancu. Cred ca as putea sa ii decernez astazi titlul de scriitor preferat. Dar inca ma tem ca exista unii si mai buni, iar eu ma multumesc cu putin. Mereu mi-a fost frica de asta. Slava Domnului, inca imi este! Oricum, daca m-a influentat vreodata scriitura vreo unui autor, acela a fost Zaharia Stancu. Dupa Creanga, bineinteles. Poate pentru ca vorbesc despre copilarie si traiul la tara. Asta pare sa ma fi marcat.

Contrar aparentelor. Tara mi s-a parut – tocmai mie! – mai mereu necivilizata si plictisitoare. Dar asta pana am cunoscut urbanul, bineinteles. Apoi am inteles ca am dat mierla din mana pentru scaietele de pe gard. Traiul la tara e unul dintre lucrurile pe care le-am parasit. Si foarte probabil ca nu ma voi intoarce la el. Dar, cel putin, acum stiu ca ii voi duce mereu dorul. Am apucat sa descopar la timp ca natura este, cu adevarat, o mama.

Pe langa teme, la Creanga mi-a mai placut umorul, dragostea de viata si multumirea simpla a faptului ca el si personajele sale exista. Iar la Stancu, ritmul. Sacadat. O alta slabiciune a mea. Ritmul sacadat urmat de descrieri lungi. Stancu are propozitii scurte.

«Moartea? Moartea exista si moartea nu exista. Moartea exista numai pentru cel ce inca n-a murit. Mortii nu se mai tem de moarte. Pe cand traia, mama s-a temut de moarte. S-a temut de moarte pentru viata ei, si s-a temut de moarte pentru viata tatei, si mai ales pentru viata noastra, a copiilor ei. Ea a murit. Noi traim. Fetele noastre sunt triste, incretite, chinuite, dar sunt fete de oameni vii. Fata mamei e neteda si senina, fata de moarta. Niciodata pana acum n-am vazut-o pe mama cu o fata atat de linistita, atat de senina, fata unei moarte, dar fata unei fiinte care s-a impacat deplin cu sine. Nu cumva mama simte inca? Gandeste inca? Nu cumva mama e multumita c-a scapat de povara vietii, ca nu mai traieste?»

Este genial acest fragment. Toata scriitura lui Stancu mi se pare de aceelasi valoare.

Asa am descoperit Ce mult te-am iubit. Cautam prin rafturile bibliotecii pline de praf la S, Zaharia Stancu. Parea ca nimeni din scoala aceea nu era interesata de Zaharia Stancu. Dar eu citisem Descult. Si mai voiam. De fapt, voiam sa citesc tot ce a scris vreodata Zaharia Stancu. Am cautat in bibliografii si mi-am facut lista. S-ar putea sa o mai am. Asta pentru ca nu am epuizat-o. Mai sunt cateva titluri. Pe care nu le-am citit. Si de negasit. Nu ai, din intamplare, vreun volum cu Zaharia Stancu?

Din cele cateva existente la biblioteca, ordinea lor nu mai parea importanta. Am gasit, asadar Ce mult te-am iubit. Aah, un roman de dragoste, mi-am spus! Asta ar trebuit sa imi placa! Si l-am citit, dintr-o rasuflare, ca pe toate cartile care mi-au placut. Nu e despre dragoste. Sau, cel putin, nu despre dragostea pe care mi-am inchipuit-o.  Era vorba despre una dintre cele mai mari drame ale lumii – daca nu cea mai mare. De Stancu ma indragostisem iremediabil. Nu mai erau necesare argumente.

Doar ca acum, cartea asta are pentru mine un sens aparte. Nu stiu cand mi-am amintit de ea sau am putut sa fac legatura. Am cautat-o. Si acum o am langa mine. De cateva zile imi fac curaj sa incep sa o recitesc. Abia am terminat prefata. Pe aproape jumatate am citit-o cu voce tare, cu intonatie. De ce nu am curaj? Mi-e frica. Mi-e frica de faptul ca n-am sa pot sa o citesc suficient de atent.

Ce mult te-am iubit poate fi socotit romanul care se situeaza la nivelul cel mai inalt al creatiei lui Zaharia Stancu, alaturi de Descult, Padurea nebuna si Jocul cu moartea si una dintre cele mai expresive intruchipari ale epicii traditionale romanesti. Roman in care Zaharia Stancu, reintorcandu-se la matca cea mai fertila a scrisului sau de poet si prozator, despovarat de orice tentatie pamfletara, a beneficiat de o constructie coerenta si de o conciziune exemplara.

(…) Zaharia Stancu a scris acest poem al mortii sau mai degraba o meditatie asupra trecerii in nefiinta. A fost considerat „un bocet”, „cu vorbe de o sobrietate rara“ al carui interes sta „in analiza, in redimensionare prin religie si contrapunct“ (Mihai Ungheanu) care socoteste cartea o „scriere simpla in aparenta, profunda in sondaj, avand straturile de semnificatii ale literaturii subtile si fascinatia literaturii fabuloase“. Nicolae Manolescu apreciaza ca romanul nu e numai „un bocet metafizic“, ci „dimpotriva, un poem al amintirii, al memoriei“ pe care il apreciaza drept „cartea cea mai profunda si mai pura de pana azi, a lui Zaharia Stancu“.

Nici trei zile. Geografic, istorisirea nu depaseste hotarele unui sat. Actiunea: simpla, omogena, desi biplana. Toate cele trei unitati ale teatrului clasic sunt respectate, chiar daca nu matematic.

In monografia pe care a dedicat-o lui Zaharia Stancu (…), Sultana Craia releva una dintre caracteristicile cartii: „In romanul recviem Ce mult te-am iubit, comunitatea se aduna la inmormantarea Mariei pentru un priveghi. In jurul sicriului se desfasoara pentru doua zile viata unui grup de tarani cu conflictele ei, cu lacomia, cu resentimentele ei si – dincolo de asta – totusi solidara, respectand aceleasi legi vechi, a caror implinire le revine exclusive femeilor.“

Refrenul: „ce mult te-am iubit“ nu este un strigat de disperare, ci expresia sensibilitatii taranesti pustiite de o viata de munca incordata, bantuita de lipsuri si de necazuri, innegurata de grija zilei de maine. Ceea ce duce la acest contratimp tragic: ii poate spune fiintei iubite cat de mult a iubit-o atunci cand aceasta a trecut in nefiinta.

Nu-i vorba de o dragoste neimplinita, ci de una ce n-a putut fi marturisita o viata de om. Bocetul care are o semnificatie rituala acum capata valoarea unei spovedanii, dar care are o valoare dincolo de timp si de circumstante. Oamenii au trait unul langa altul, dar n-au avut cand si n-au avut cum sa-si spuna adevarul elementar al vietii lor. O viziune moderna pe un fond rustic, arhetipal: viata in contratimp. Dar nu un contratimp al istoriei, ci un contratimp cu propria fiinta, cu propria natura. Valeriu Rapeanu

Iar asta e ceea ce mi-ar placea sa rescriu intr-o zi. Daca e in mine, intr-o zi voi avea cuvintele anumite si necesare pentru a rescrie, eventual, Ce mult te-am iubit, tata.

~ de martisor pe 8 decembrie 2008.