Caut frumosul

Initial, post-ul de fata a aratat altfel. Si a fost o reactie impulsiva la articolul lui Alexandru-Bradut Ulmanu din Esquire, editia pe octombrie. Intre timp, mi-am cantarit atitudinea si, cum era si normal, am concluzionat ca nu ma prinde bine sa starnesc controverse. Ramane doar opinia dumnealui si… opinia mea. Fara alte divagatii.

Sa-i dam cuvantul!

„Să spunem lucrurilor pe nume. Bucureştiul nu e un oraş urât. E de-a dreptul hidos, pe alocuri. Dar ceea ce e fain, atunci când îţi cunoşti defectele, este că te poţi folosi de ele [mi-a atras atenţia rău posibilitatea asta. Cum?!?]

Hai să enumerăm câteva, fără să avem pretenţia, nici de departe, că epuizăm lista:

Mai mult de jumătate din oraş e ocupat de cartiere gen Militari (iar unele fac ca Militariul să pară un adevărat Beverly Hills).

Dacă cineva ar sta să adune grămadă toate gunoaiele şi tot praful de pe străzi precum dulcele meu Bulevard Pieptănari, Vârful Moldoveanu n-ar mai fi cel mai înalt punct din ţară.

E un oraş atât de poluat, că-ţi atacă până şi corzile vocale şi îţi scurtează speranţa de viaţă cu cel puţin cinci ani.

Lipsesc spaţiile deschise, pentru că au fost ocupate de maşini sau de noi construcţii, de cele mai multe ori fără nici cea mai mică idee de armonie urbanistică.

În moţul târgului tronează Casa Poporului, cea mai mare aberaţie arhitectonică din lume; ce popor mai construia în stilul ăsta la sfârşitul anilor ‘80? Dacă tot s-au pus să demoleze cel mai fain cartier al oraşului, să astupe un stadion şi să radă un deal, puteau măcar să construiască o aberaţie modernă. E ca şi cum Cărtărescu s-ar apuca acum de prozodie eminesciană.

Să nu mai vorbim de artezienele cu verze de pe fostul bulevard Victoria Socialismului sau de combinaţia letală din Piaţa Revoluţiei, unde cineva a plantat, lângă structura clasică a Palatului Regal, un celebru, de acum, obelisc modernist alintat cu obidă «Ţeapa cu cartof».

Punctul central al oraşului, Piaţa Universităţii, are în prim-plan hotelul Intercontinental, care demult ar fi trebuit demolat şi reconstruit, pentru că respiră un stil arhitectonic şi mai perimat decât Casă Poporului; iar lângă el zace tern Teatrul Naţional, un fel de cutie de carton cu ornamente, adusă şi plantată acolo parcă direct din podul plin de kitsch-uri al unui colecţionar ce a făcut prea multe vizite prin târgurile de artizanat de pe Valea Prahovei.

În plus (sau, mă rog, în minus), n-avem şi noi o apă. Aşa cum m-a învăţat pe mine o prietenă arhitect, toate oraşele faine din lumea asta au şi ele o apă, acolo. Noi în loc de apă avem Dâmboviţa, adică un canal care nici măcar navigabil nu este.

Şi oamenii. Ah, oamenii. Dacă ai aduna la un loc toţi cocalarii din Bucureşti, nici măcar milionul de voluntari chinezi de la Olimpiadă n-ar reuşi să strângă cojile de seminţe de floarea-soarelui rămase în urma lor. Sau să alunge ecoul persistent al manelelor ce răsună din telefoanele mobile.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că Bucureştiul are momentele şi buzunarele lui de frumuseţe. Zona Lipscani, aşa dărăpănată cum rămâne în ciuda eternelor promisiuni ale primarilor. Cismigiul sau Herastraul. Vreo câteva biserici. Două-trei bulevarde centrale. Zona dintre Piaţa Victoriei şi Arcul de Triumf. Şi altele. Destule, totuşi, pentru că Bucureştiul e un oraş lăbârţat pe o suprafaţă măricică.“

~

Fiecare are, cu siguranţă, motivele lui să se plângă de Bucureşti. Şi poate nu numai de Bucureşti. Spre exemplu, pe mine mă revoltă rău că trotuarele din Fălticeni nu au mai fost refăcute din 1900 toamna. De pe vremea când ghiozdanul din spate era mai mare decât mine. Trotuare pe care mi-am stricat zeci de papuci şi, în ultima vreme, rotilele de la multe genţi de voiaj.

În Bucureşti, mă enervează în mod special mâzgăliturile-grafitti. Şi acel “scoţitor din sărite” hERPSes, căruia nu îi scapă un centimetru să nu îşi marcheze teritoriul. Am auzit că e grafician. Halal lui!

Şi totuşi, n-aş putea, chiar şi numai pentru bunăstarea mea psihică să mă plâng constant de locul în care trăiesc. În primul rând, pentru că stă foarte la îndemâna mea să schimb asta. Dar fiecare are soluţiile lui.

Arătatul cu degetul, nu e frumos. Lecţie tare veche. M-ar fi încântat dacă pledoaria de mai sus ar fi fost despre locurile frumoase din Bucureşti. O redescoperire a lor. O laudă pentru supravieţuire. O întâmpinare caldă a celor noi. Lumea nu merge neapărat înspre distrugere. Bucureştiul nu e neapărat un sat de ţigani. Bucureştiul caută să se aranjeze să fie scos ca o domnişoara la balul debutantelor. De ce să-l bârfim?

Chiar nu merită?

Mie nu-mi place atitudinea fanilor Badea: „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul“. Mie îmi place să văd înainte şi nu mizeriile lăsate în urmă. Pe care, oricum, le pot strânge. Fără să-mi fie ruşine. Mă alătur lui Bucurenci. Am mai strâns mizerii şi altă dată.

Şi, ca o dovadă în plus că am deraiat de pe liniile textului ăsta fără punct A şi B, fără o traiectorie clară, o să închei cu un fragment tot din Esquire. Autor: Cristi Lupşa. Subiect: Andrei Gheorghe.

„E ca şi cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca şi cum n-am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită naţie de pe pământ. Eram poleiţi cu aur şi absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieşit. Şi chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne-am întors exact în istoria românească.

Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne-a adus unde suntem azi – în epoca lui Mircea Badea.

Dar, îi spun, şi Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mişcă.

Eu aş putea să spun că e modelul Gheorghe, îmi răspunde el. Că e 100 la sută Gheorghe. Şi, probabil, dacă dacă mă uit pe piaţa, consider că cea mai mare parte din ce văd e modelul Gheorghe.

Ce diferă?

E 2008. E 2.0.

Cum ?

Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot şi ei să schimbe împreună ţara. La Badea: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproşeaza faptul că n-am continuat şi că nu mai fac şi că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer şi de Gheorghe. Le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Şi, astăzi, lor le e dor de ce au simţit atunci. Şi atunci ei zic: Gheorghe nu mai e şmecher. Noi nu mai suntem şmecheri.

Şi mai e loc de un Gheorghe?

Nu. Nu, pentru că suntem în ţara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.“

P.S. Atât de tare sunt promovaţi cocalarii şi piţipoancele că lumea(aia incertă) o să creadă că e la modă să fii unul. Ce altceva să înţeleagă?! Sau, într-adevăr, sunt majoritari şi atunci, noi, aştialalţi, nişte elitişti? Eu nu-i găsesc nici măcar funny. Sunt oameni care încearcă să supravieţuiască. Oameni fără mijloace. Nu ar putea fi lăsaţi în pace?! Mă simt ca-n clasa a 5-a când se mai trezea un coleg să râdă de altul că ar fi de la ţară. Asta e condiţia lui. Cu ce-l poţi ajuta?

~ de martisor pe 31 octombrie 2008.