Draftul 3… final, sper

Rămas-bun, copilărie…

Din toamnă va trebui să renegociez preţul biletelor de autobuz. Pentru a obţine reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiţii: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Şi cum ştampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aş avea o relaţie amoroasă.

Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicuşor şi domnul Costicuţă, şoferii autobuzului cu care merg de la Bucureşti la Fălticeni, sau invers. M-am mutat la capitală  acum trei ani,. şi, înainte de a-i cunoaşte, am avut de supravietuit copiilor de tigani care urla în gura mare, moşilor parfumaţi cu zer de brânză, tonelor de bagaje ale bazariştilor care umpleau şi ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca şi cum aş fi dat cârciuma de la ţară pe-o brasserie franţuzească. Aşa a început Tarsin-ul să leage pentru mine copilăria de viaţa de om mare şi pe acasă de… o lume străină. Cei doi şoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniştea drumului , iar nouă, celor mai tinere, să ne împartă şi din grija lor părintească. Spre care eu mă îndrept cu fiecare kilometru şi pe care sper s-o regăsesc în leagănul natal. „Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feţi-Frumoşi probabil că visează!“

Dar eu am în continuare coşmaruri. Îmi visez o frică subconştientă că odată ajunsă acasă nu voi mai putea pleca. Nu mai există drumuri, nu mai există autobuze, nu mai am bani, nu mă ia nimeni să mă ducă înapoi la Bucureşti. Şi rămân blocată în oraşul din care acum nu-mi mai amintesc cât de tare am vrut să plec. În strâmtoarea în care n-am încăput niciodată. Sau, cum a spus şi Sadoveanu la vremea lui: „Locul în care nu se întâmplă nimic…“

Ăsta e Falticeniul în care mi-au crescut ambiţiile şi pe care tata a încercat să le strunească spre realizări măreţe. Spre „cineva-ul“ care eu încă trebuie să devin. Sunt străzile mereu denivelate pe care acum păşesc timid şi străină, bolovanul din faţa blocului vecin, pe care am pierdut cu Ela  atât de multe zile şi nopţi, analizând şi dând verdicte băieţilor care treceau prin faţa noastră: cu potenţial sau de ignorat, bara de bătut covoare pe care mă imaginam gimnastă la paralele şi pe care ma zbânţuiam ca o maimuţă de mi se bătătoreau mâinile moi, cutia poştală prin găurile căreia încă mă uit: „vreo scrisoare?“ Dar cine să ne trimită răvaşe de loialitate decât firmele de utilităţi, sub forma facturilor multicolore. Iar după ce bag cheia în uşă, mă întâmpină bucuria şi îmbrăţişarea prelungă a mamei: «Care-i hoţ acolo?». Numai ea singură a rămas să însufleţească casa, să o încălzească cu suflul şi răsuflul ei trist. Toate au rămas cum le ştiu dintotdeauna: peretele plin cu icoane, tabloul lui tata înconjurat de îngeraşi cu aripi din pene, gradiniţa zoologică cu animale din pluş cocoţată pe dulap, trofeul Miss Boboc de la bal, raftul cu cărţile de poveşti, bomboniera cu caramele. Mai sunt toate astea parte din mine, aşa cum au fost cândva? Aerul e greu şi plin de amintiri. Nu mai sunt la locul meu, sau locul nu mai e al meu.

Nu a fost plecarea mea de vină, nu a fost nici plecarea de mult mai devreme a soră-mii. Când ea a intrat la facultate, eu eram abia boboc de liceu. Toate ar fi rămas la fel dacă el n-ar fi plecat. Dacă tata ar fi trăit mai mult decât prin amintiri şi dialoguri imaginare. Dacă nu mi-ar fi luat pământul de sub picioare la 18 ani. Era mândru c-a scăpat de minori, iar eu nerăbdătoare să termin şi clasa a 12-a, să intru la facultate şi să-i arăt că pot. Acum s-ar fi lăudat că fetele lui sunt singurele licenţiate din familie. Şi l-am fi regăsit preocupat de rânduirea vieţilor noastre. Cum era candva…

Mama se apucă şi-mi face plăcinte. Mă uit pe geam la casele din depărtare. Plouă mărunt. Aproape c-a venit toamna. În Fălticeni toamna vine mereu mai repede. Şi, odată cu ea, mirosul de bostani, de cartofi, de porumb copt. Copt nu pe vatră. Copt în pământ. Belşugul de altădată, pe care l-am ştiut dintotdeauna. Pe când mergeam toţi patru cu noaptea în cap la ţară,  înarmaţi cu felurite unelte să ne adunăm proviziile pentru iarnă.

Nu mi-a plăcut niciodată sa scot cartofi. Până acum. Acum, când nu mai am cartofi de scos, când rămân închisă în palate de beton, îmi place la nebunie scosul cartofilor. Scăldatul în ţărâna proaspăt scornită şi mirosul sacilor prăfuiţi legaţi cu sârmă. Toate năzbâtiile şi toate divergenţele pe care le aveam cu tata: ba că sunt leneşă, ba că nu fac cum trebuie, erau normalul din viaţa mea, erau singura versiune de viaţă pe care o ştiam.

Nici la cărat bostani nu-mi era simplu. Mă trimitea tata dintr-o vorbă scurtă şi fără drept de apel. Iar bostanii erau mari şi grei, eu mică şi visătoare. Şi trebuia să-i culeg de pe întreg peticul de pământ, jumătate dat de bunicul, jumătate cumpărat de tata. Apoi să-i duc până la căruţă. Sau până lângă sacii cu cartofi. Dar se merita lupta. Pentru că seara, ajunsă acasă, mă îndreptam cu o poftă nebună spre grămada uriaşă şi portocalie ce aştepta sfioasă.

„Tataaaaaaa!“ strigam eu. „Unde e bărdiţa?“

„Nu ştiu, întreabă pe bunicu’“.

„Bunicuuuuuuuuu’!! Unde eşti, bunicu’? Ah, în şură? A muls măica vaca? Tataie, unde e bărdiţa? Aa, după şandrama? Mă duc să o caut că îmi trebuie“.

Îmi plăcea cu bărdiţa. Îmi dădea impresia că sunt foarte dibace. Dar şi mai mult îmi plăcea când ridicam bostanul până la înălţimea umerilor şi apoi îl făceam dintr-o trântitură la pământ.  E o adevărată simfonie scârţâitul bostanului bine copt când se crapă. Şi apoi dai de greţosul miez şi mai portocaliu. Dacă te joci câteva minute cu mâna prin el, sâmburii sunt mai uşor de ales. Şi spărgeam bostani până se umplea castron cu sâmburi.

„Mamaaaaaa!! Am strâns sâmburi. E gata tava? La pârpâlit în foc cu ei!“

Dacă cineva ar putea închide mirosul seminţelor proaspăt culese şi coapte în rolă, la foc de lemne, într-un parfum, m-ar face fericită. L-aş pulveriza în aer ori de cate ori mi se face dor de singurul acasă pe care îl ştiu. Iar seara ne adunam pe lângă sobă, la ronţăit sâmburi şi stat la taclale. Mai povestea bunicu’ ceva din tinereţe, mai îl sfădea bunica. Iar noi râdeam cu gura până la urechi ca cei mai voioşi, mai sănătoşi şi mai îndestulaţi oameni de pe pământ. Înainte de culcare, ne dregeam cu o cană de lapte abia muls şi abia fiert. Iar apoi, poveşti în continuare, până la venirea lu’ nea Ene, le spuneau flăcările focului din plită, oglindite-n personaje fantastice pe tavan.

Ah, cât de mare m-am simţit când mi s-a dat şi mie o secere. Da, cu secerea se taie păpuşoii. Fiecare lucru la ţară are povestea lui.   Dupa ce se strângeau toţi păpuşoii de pe deal, adica se adunau sub formă de căpiţe în grădina de lângă casă, se adunau băncuţele de prin ogradă şi se puneau în  cerc, suficient distanţate una de alta. Se aducea şi tărăboanţa şi tot atâtea găleţi ruginite. Ne îmbrăcam fiecare cu câte o bondiţă, după vârstă şi constituţie, si uite aşa se însufleţea şi cea mai ploiasă şi mohorâtă zi. Ne apucam de deşfacat păpuşoii. Mai venea Moş Niculai cu o litră de rachiu de încălzea pe amatori. Se povesteau bancuri şi năzbâtii. Iar la amiază, bunica, sau cui i-o fi venit rândul să fie gospodină, făcea o mămăligă maaare pe care… „o mânca puiul“. Puiul gâtit cu smântână de care eu nu m-am mai săturat nici până azi. Şi uite aşa, venea iar seara. Trecea o zi, un anotimp, un an, copilăria mea.

In locul în care nu se întâmpla niciodată nimic, se întâmplau atât de multe…

Anul ăsta n-a mai pus nimeni în pământ. Bunicii s-au şubrezit şi ei. Îşi poartă ultimii paşi prin viaţă. Grădinile au rămas goale şi ale nimănui. Noi ne-am împrăştiat în toate zările. Nu ne mai pasă de proviziile pentru iarnă. Ne unim sporadic şi pentru bucăţi scurte de timp. Am rămas doar cu o amintire, o mică parte din ceva ce a fost, ce am avut şi nu voi mai avea niciodată. Multe s-au dus ca şi cum nu ar fi fost, multe s-au uitat, multe nu se mai vor întâmplate.

Bucata asta de viaţă pe care o iubesc, în care aveam totul  şi care nu va mai bisa niciodată… o ţin strânsă la piept. E copilăria mea! E un acasă ce se destramă. Pentru că mâine seară autobuzul meu cu cei doi birjari mă va duce înapoi la Bucureşti. Unde eu încă trebuie să devin cineva. Unde nu am un „acasă“ şi pe nimeni din acelaşi sânge, dar în care îmi ţes în fiecare zi un alt univers căruia să îi aparţin.

Când nu mai ai rădăcini, nu-ţi rămâne decât să-ţi întinzi aripile…

~ de martisor pe 5 septembrie 2008.