Cursul No.1 – Eu scriu. Tu scrii?

Tanana naaaaaa!! Ieri. Aseară. Pe 26. Şi iunie! Am început primul curs de Jurnalism narativ. Cu Cristi Lupşa. Uf, am întârziat sperând că o să iau un interviu pe care l-am lăsat baltă. M-am lăsat baltă. Pentru că era necesar să am sângele mai rece. (Aerele condiţionate s-au dovedit total neputincioase – şi apropo de asta, un coleg spunea că e de-a dreptul înfricoşătoare denumirea de aer CONDIŢIONAT, în cel mai bun caz… personalizat. Cum ar fi să existe condiţii pentru care să primeşti aer?).

Şi după ce că am întârziat, am ajuns şi la spartul târgului. Mi-am imaginat pe drum tot felul de scenarii care de care mai ghiduşe şi mai colorate… Când colo! Prezentările, introducerile şi cunoştinţele fuseseră încheiate. Şi-apoi să nu te simţi intrus?!

Dar surpriza n-a fost asta. Ci Cristi. Lupşa, da. Am încercat să găsesc o fotografie cu el – remarc una dintre ultimele mele manii, să-i cunosc aspectul fizic persoanei pe care urmează să o cunosc – şi nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu activitatea mea de detectiv, că tot un moş mi-am imaginat că e. Mi-era chiar teamă, subconştientul meu proiecta în gândurile neliniştite autoritatea şi respectul ce i se cuvin, în general, profesorului şi scriitorilor. Întotdeauna ştiu ceva ce tu nu ştii! Şi întotdeauna, ca prin farmec, unul dintre omuleţii pe umăr (recunosc lui Cristi drepturile de autor  pentru această imagine) ţi-o tot repetă. Să nu uiţi! Eh, dar poate că mi se întâmplă numai mie…

Ieri nu mi s-a întâmplat. Cristi nu e haios. E de-a dreptul interactiv! (Exact, ca americanii, doar că am observat înainte să ne-o spună). Are o suită de expresii (mimice de data asta. Şi tonale!), le scoate rând pe rând, te uiţi la el, nu ştii de unde să-l iei şi unde să-l pui. Dar sigur îţi inspiră energie! Poate chiar şi curaj. Sigur curaj! Şi Cristi o să ne înveţe să scriem poveşti! Sigur e şi el coborât dintr-o poveste…

Despre ceilalţi colegi… nem tudom. Nu ştiu cum se scrie, cum se citeşte, cum se înţelege, exact ca şi despre ei. Colegii. Am reţinut o Moni(ca) cu părul blond şi creţuliu – locuia provizoriu exact în faţa mea – , o Ana-Maria tunsă cochet, cu pantaloni verzi, pe Irina, dar nu m-am prins dacă aia mică sau cealaltă. Erau două! În lista de emailuri am găsit mai multe, dar o să încerc să nu mă complic prea tare să le departajez, că e atribuţia lor! Şi se va întâmpla oricum. Cred… că l-am reţinut pe Dan. Cel puţin, pe tipul de lângă mine, care tot facea tic-tic cu creionul pe telefon şi primea mailuri în timp real şi non-stop. Cred! Că avea ceas Longiness şi aş fi fost tare curioasă să aud ce a spus despre el. Părea prea calculat şi ordonat pentru un scriitor, deşi suficient de retras (sigur nu timid). Dar s-ar putea să fie doar unul dintre oamenii care spune ceva numai atunci când e sigur că vrea să spună. Eu, şi mulţi alţii dintre noi, aşti’lalţi, mai vorbim şi neîntrebaţi, şi când ne ia gura pe dinainte, şi când n-avem nimic de spus. O grămadă de situaţii!

Mai era o doamnă-domnişoară cu rochiţă neagră. Aşa am mai avut impresia că o ştiu!… (De fapt, e urâcioasă impresia asta! Incă n-a plecat… Urato?!)

Şi de pe partea mea de scaune… am mai reţinut pe domnul/domnişorul, cavalerul, pardon!, no.2. Sau no.1. Nah, erau doi, cum să mă hotărăsc care-i primul şi care-i al doilea?! Avea, spuse-se printre noi, nume de meserie, de funcţie, de general? Încă un val de ceaţă peste care trebuie să suflu… Părea, oricum, vioi şi vorbăreţ. E de luat aminte!

Probabil că au mai fost şi alţi colegi, dar au lipsit. Bine, nici din cei prezenţi nu i-am reţinut pe toţi, dar asta nu e decât o consecinţă a faptului că am întârziat… Nu am reuşit să mă poziţionez strategic! Pe data viitoare atunci!

Şi care va-să-zică… cine-o vrea să zică… Eu! Eu! Eu! Noi, toţi aştia, în frunte cu Cristi, vrem să scriem poveşti. Ameninţarea cea mai mare (pentru mine e un fleac deja, vă spun) este eseul personal de la final, în septembrie. Eu ştiu despre ce-o să scriu! Trebuie, totuşi să găsesc alţi 2-3 adversari subiectului. Măcar aşa, de dragul competiţiei…

Şi dacă tot am lungit-o, închei cu tema pentru data viitoare: un text autobiografic în cifre, undeva între 500-750 de cuvinte. Cu singura cerinţă: cifrele pe care le folosim să spună

ceva despre noi. Am reţinut-o pe cea cu „am 32 de sticluţe cu ojă, nici o culoare nu se repetă”. Sunt incertă. Să spun sau nu că m-am sărutat cu 57 de tipi?

Bineînţeles, în decurs de 22 de ani. 

(De data asta eu mă prăpădesc de râs şi tu faci ochi mari. – E posibil?!?)

Şi condiţiile pe care noi le-am găsim necesare ca să scrii:

-         răbdare

-         talent

-         pix bun

-         să trăieşti

-         inspiraţie

-         subiect

-         schemă

-         timp

-         artă

-         disciplină

(Menţiune: Eu am zis Inspiraţie! Eu am zis Inspiraţie! (Şi aveam dreptul la un singur ingredient). Cristi a zis că a scrie e o artă. Dar mai degrabă un meştesug. )

La unelte, atunci!

~ de martisor pe 27 iunie 2008.