Despre mine şi bunicul

Sunt cuvinte, lucruri, persoane, pe care Dumnezeu întinde mâna şi ni le ia. Pur şi simplu. Şi cât îmi vine să mă revolt… câteodata!! Atâtea cuvinte despre bunicu’. Au dispărut, s-au ascuns într-un nedefinibil nimic. Şi ştiu sigur că mă privesc şi chicotesc. O să mă înfurii? O să înţeleg?

Dar unde piere o emoţie, se naşte alta. Sigur există pe undeva un echilibru şi-o contrabalanţă. Şi dacă nu există, e în dezavantajul ei. Dar pentru mine există. Pentru mine există.

Spuneam că simt pe umerii mei greutatea nopţii care se lasă peste bunicu’. E singur, are ochii umezi şi priveşte în gol peste poartă. Îi simt la mine în piept teama de necunoscut, de rătăcire. Fricile nu se îndură de noi nici măcar în zi aniversară. Nici măcar. Ele dau năvala cu papuci mari şi scorţoşi, se aşează pe locul tău cel mai familiar şi te tot îmboldeşte cu râs enervant şi poveşti despre lumi inexistente. Din zilele aniversare au rămas doar vocile, siguranţa că trăieşti. Când îţi auzi nepoţii, copiii. I-ai auzit de atâtea ori, i-ai crescut, îi ştii. Dar de când ai rămas singur, un banal “ce mai faci, tataie” dă coate inimii să zburde, să-ţi încropească un moment de bucurie. Aş fi putut să-i spun în fiecare zi, aş putea să conştientizez că pot bucura gratis persoanele din viaţa mea. Dar nu sunt mai femeie decât copil. Regretele au mereu vadul lor prin care se preling înainte şi înapoi. Mereu sculpteaza în tine. Până când nu-ţi mai pasă şi chiar te doare c-ai rămas doar o statuie.

Ce dor îmi va fi de bunicu’! Mi se ascunde inima în ultimele cotloane când mă gândesc cum pleacă toţi. Şi mă pregătesc în fiecare zi şi visez în fiecare noapte că într-o zi n-or să mai fie. Şi nu doar într-o zi, ci într-una din zilele astea. Cum aş putea să adun atât de mulţi în ceruri? Cum aş putea să le vorbesc şi să nu-i mai aud?

Ce faci, tataie? Sărbătoreşti?

Da’ care eşti? Stela sau Mihaela?

Mihaela, tataie.

Mihaela de la Bucureşti?

Da, tataie. La mulţi ani! Să fii sănătos.

Mulţi ani măi fată, să fii sănătoasă. Da’ cum de ai sunat?

Pai nu e ziua matale?

Ei, las’… când vii acasă, îţi dau un bacşis. Unu’ mare!

Da’ să mai suni când îţi mai aduci aminte.

Şi niciodată nu sun. Nu ştiu ce-o fi în mintea mea de copil. Nu, nu sunt mai mare decât sunt. Sunt numai cu atâta minte şi cu atâta responsabilitate.

Astăzi am râs cu şi fără motive toată ziua. Bunicul n-a chiuit. Nu l-a auzit tot satul. Nici măcar nu s-a înveselit cu vreun pahar. E înspăimântat. A murit Maria lu’ Ticu. Moartea e atât de aproape de el. La două case.

Mi-l amintesc când am fost probabil ultima dată împreună la adunat fân. S-a aşezat la umbra unei câpiţe să se odihnească şi atunci mi-am dat seama pentru prima dată că e urât să fii bătrân. E greu. Eşti prea neputincios. Esti prea speriat. Nu mai contează ce şi cât ai trăit, doar că nu ştii unde te duci, de ce, dacă ai să te mai întorci. Dacă ai să rămâi un suflet veşnic singur şi chinuit sau o să-i revezi pe cei dragi.

După ce i-am calculat cei 85 de ani, i-am spus că e flăcău, mai are de trăit vreo 10-20. “Eheee, măi fată, nu-mi mai trebuie. Nu vezi că e greu?! Dacă nu eşti sănătos…” cuvinte secătuite de urâtul din suflet. E urât să faci 7 copiii, să ai peste 30 de nepoţi şi să dormi nopţile singur, cu frica morţii. Bunica e în spital. Când e ea acasă, îşi face mai multe griji pentru ea, să nu facă vreo criză (el îi spune criză, dar eu înţeleg că se referă la moarte), decât că i s-ar putea întâmpla lui ceva.

Am fost odată cu tata la o înmormântare, o mătuşă de al nu ştiu câtelea neam. O lună mai târziu s-a prăpădit şi moşul. Mi s-a părut uluitor cum s-au dus unul după altul, parcă înţeleşi. De când a stat bunicul în spital şi mi-am luat la revedere de la el, de la viaţa lui, exact înainte să vin la examenul de admitere, mă gândesc mereu. Nici bunica n-o să poată trăi prea multe zile fără bunicu’. Nici bunicu’ n-o să mai poată trăi prea multe zile fără bunica.

Mi-e atât de greu să-mi imaginez casa în care am crescut, pustie. Mi-a fost greu cu toate acele cearşafuri pe geam când a plecat tata şi mai apoi cu senzaţia că forfotesc suflete prin casă. Aveam 18 ani şi mi-era frică să stau singură în casa, ziua în amiaza mare. Moartea e un secret tare înfricoşător. Nefiinţa e înfricoşătoare, tot ce nu poate cuprinde mintea umană e înfricoşător.

Dar astăzi e zi de veselie. Şi tare mi-ar fi plăcut să mă dau în leagăn. Tata mi l-a făcut. El l-a înfipt în pământ şi l-a sudat. Îmi amintesc că era o zi cu ploaie. E sub tei. Acasă încă n-a înflorit teiul, îl aşteaptă pe Sfântul Petru, dar e un aer parfumat oricum. De la ceilalţi copaci. Şi de la albine. Şi de la rândunele. Şi de la toate celelalte vietăţi, plante sau insecte, animale pe care le-am uitat. Mi-ar fi plăcut să-mi întind picioarele şi să mă tot las pe spate, să mă joc cu vântul încolo şi încoace până… Până m-ar fi strigat mama. E foarte fain să te dai în leagănul meu. I-am dat pe toţi nepoţii care au urmat după mine. Şi s-au dat şi cei de dinainte.

Mi-ar fi plăcut să fiu acasă şi să fac sau să zic ceva prin care bunicul să înţeleagă că nu-mi imaginez casa fără el. Cine o să dea de mâncare la pui? Săptămâna trecută i-a scos cloşca 13 pui şi are singur grijă de ei. Înainte era responsabilitatea mea.

Aş vrea s-o aştept iar pe bunica de la biserică, să-mi aducă colivă. Şi aş vrea să îl chem pe bunicul de la treaba, de la prăşit sau de la tăiat lemne, la masă. La pui cu smântâna cum se pricepea bunica să-l facă de nu mă mai săturam. Dar probabil că lucrurile astea nu se vor mai întâmpla niciodată. Niciodată. Sunt deja un trecut pe care nu-l mai poţi ruga nimic.

Într-o zi am să rămân asemeni lor, singură. Până atunci, o să îl întreb pe bunicu’ şi săptămâna viitoare ce-i fac puişorii. Dacă le-au crescut pene. Până atunci, o să înţeleg cumva că moartea nu trebuie să sperie pe nimeni. Din simplul motiv că frica e un sentiment scârnav. De asta!

Aş vrea să pot negocia cu moartea, dar n-aş şti ce să-i cer. Pentru că ea ia totul. Numai amintirile nu sunt ale ei.

Anul asta am să schimb urarea, nu mai vreau ani mulţi pentru bunicu’. Vreau doar suflete uşoare. În primul rând lui şi apoi nouă, celorlalţi. Tuturor celor pe care ne-a crescut. Vreau să se simtă puţin mai puternic, cât să apuce moartea de mână, liniştit că nu va cădea în gol.

Bunicule, îţi mulţumesc că m-ai crescut şi că ai existat în viaţa mea! Îţi mulţumesc c-ai avut răbdare să mă vezi mare. Şi chiar dacă n-o să apuci să-mi dai zestrea de nuntă, aşa cum visa bunica, îţi multumesc că n-ai plecat prea devreme, ca celălalt bunic, şi-am apucat să te cunosc…

~ de martisor pe 16 iunie 2008.