Dialoguri despre seducţie cu domnul Liiceanu – II

Este prima mea întâlnire cu domnul Liiceanu. Fruntea lui bătucită de idei nu-mi sărise încă-n evidenţă. Şi nici nu-i mai studiasem felul lui de a înţelege lumea. “Despre seducţie” m-a strigat dintr-un stand aflat sub ploaie, preocupată fiind de ideea unui cadou. Cu care, într-un mod discret, dar totuşi evident, să pot seduce.

Dincolo de cotorul plin cu praf (de puşcă?!) ce mi-a reaprins dorul şi slăbiciunea în faţa filosofiei, domnul Liiceanu îmi răspunde la întrebări pe care nu i le-am pus. Am citit-o cumva pe nerăsuflate, iar acum, că s-a epuizat, constat că mi-a trezit foamea de creaţie.

Un dram din înţelepciunea dumnelui:

Octavio Paz îşi rezumă “geometria pasională” în aceste cuvinte: “sexul este rădăcină, erotismul tulpină, iar dragostea este floare”. Important este că pe acest traseu, odată cu erotismul, în recuzita sexuala pătrunde cultura şi, odată cu ea, ca element esenţial al ei, cuvântul. Putem spune mai mult: că prin dragoste umană, sexualitatea devine cuvânt. Iar potrivit temei seducţiei, putem spune că cei doi îndrăgostiţi se duc unul pe altul “de-o-parte”, în acea lume pe care tocmai iubirea lor o deschide, numai şi numai cu ajutorul cuvintelor. Spiritul este reprezentat acum ca logos inspirit de pasiune – cuvânt – şi, tocmai pe calea cuvântului şi devenit cuvânt, el intră în echilibru cu carnea. Sentimentul iubirii este scăldat “într-o etică, o estetică şi o etichetă” pe care Paz le numeşte, laolaltă, curtoazie. Curtoazia este suprema domesticire a sexualităţii, este sex cult. Subiectul iubirii “trebuie să-şi cultive mintea şi simţurile, să înveţe să simtă, să vorbească şi, în anumite momente să tacă”.

[...]

Din noianul fiinţărilor aflate în lume suntem singurii care nu suntem doar ceea ce suntem, ci şi ceea ce putem fi. Omul este proiect, “aruncare în viitor”, pentru că, în mod esenţial, el este o posibilitate. De la putinţa pe care o am de a întinde mâna şi de a folosi (sau nu) paharul pentru a bea apă şi până la aceea de a hotărî dacă voi avea urmaşi sau nu, eu sunt în mod continuu posibilitate.

[...]

Bordelul pe care îl amenajează spiritul atunci când ajunge să se împace cu carnea se numeşte cultură. Orice om ar trebui să treacă prin bordelul culturii. Numai cine a intrat şi a poposit o vreme (lungă) acolo poate spera să-şi găsească un drum al lui. Orice viaţă care este mai mult decât o simplă prelungire a naturii din noi începe cu o abatere de pe drumul inocenţei primare. Doar frecventând acest loc al pierzaniei de sine vom avea un spectacol complet al „ofertelor de viaţă” obţinute de la cei care „şi-au pus viaţa la bătaie”. Cultura este la nivelul speciei umane ceea ce, la nivelul filogeniei, sunt însuşirile dobândite de un individ şi care au fost preluate în zestrea speciei. Există speranţa că, după ce îi vom fi cunoscut pe „înainte-mergătorii” noştri, pe cei care au simţit şi au gândit lumea în mod originar şi, prin ei, ne vom fi înfruptat din răspunsurile la întrebarea „ce urmează să fac cu viaţa mea?”, vom putea găsi, la rândul nostru, răspunsul covenabil la această întrebare – pe cont propriu.

[...]

Nimeni nu trăieşte cu adevărat dacă nu cade sub o formă sau alta de seducţie. De fapt, oamenii rămân cel mai adesea acolo unde specia îi aşază: în anonimatul vieţii (în „bancul de heringi”, despre care vorbea un filozof danez), acolo unde se trăieşte după regula tuturor. Acolo ne instalam cu toţii din clipa în care venim pe lume şi tot acolo rămânem, cei mai mulţi dintre noi, până la sfărşit. Cel mai adesea nimeni nu vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieţii şi „să ne ducă de o parte”, de acea parte în care ni se dă şansa să ne regăsim cu viaţa noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu. Prima concluzie a acestui studiu este: vai de cei care nu au apucat niciodată să fie seduşi! Iar dacă este aşa, apare imediat întrebarea: Unde ne sunt seducătorii?

[...]

Pe scurt spus, omul european a balansat mereu între cele două excese – al ascetismului şi al libertinajului – nereuşind niciodată să beneficieze de o formă de seducţie care să-i permită întâlnirea cu spiritul fără sacrificarea cărnii. Bilanţul, la capătul a 2500 de ani de cultură europeană, este dramatic: într-o civilizaţie care a fluturat necontenit stindardul mântuitor al seducţiei spirituale nu suntem nici mai buni, nici mai frumoşi, nici mai fericiţi. În mod sigur, suntem mai ipocriţi. Însăşi soluţia uciderii cărnii a fost un act de imoralitate supremă. Cu toţii am vrea să fim „buni creştini”, dar nu prea ştim cum să ne descurcăm cu libertinul din noi, cu complicele nostru, cu umbra cărnii alungată de la lumina zilei şi relegată în cotloanele existenţei; pe scurt, cu dublul nostru care ne face de ruşine şi cu care nu ne dă mâna să ieşim în lume.

Există un loc de interferenţă a celor două, un loc public, în care spiritul şi carnea să stea îmbrăţişate în văzul tuturor? Unul apt să transforme „întruparea” din inconvenient suprem în binecuvântare? Unul care să senzualizeze spiritul şi să spiritualizeze carnea? Există un tip de „mântuire” din care omul să nu iasă mutilat? Oricât de straniu, sau derizoriu, sau „neînălţător”, sau „elitist” ar suna, dintre toate paradigmele de seducţie analizate, doar cea culturală a părut să obţină acest echilibru şi, astfel, să aibă în mod obiectiv câştig de cauză. Ea singură pare să practice în mod simultan seducţia din două direcţii. Doar ea pare să fi inventat o colaborare posibilă înlăuntrul ambiguităţii care suntem şi care constituie splendoarea, pe care nu ştim să ne-o asumăm, a fiinţei umane. „Mântuirea prin cultură” implică aşadar frecventarea surselor spirituale aparţinând acelor indivizi care, atunci când au trebuit să exprime felul lor de a înţelege lumea, au trebuit să recurgă la ingredientele ei carnale. Tot ce este „creaţie” aici pe pământ presupune un recurs al spiritului la condiţia căderii sale şi, astfel, singurul mod convenabil al omului de a privi într-o oglindă aptă să-i returneze imaginea în întregul ei. Ei bine da, Dostoievski „a văzut just”: frumosul va mântui lumea. Pentru că numai frumosul este spirit purtat pe braţele cărnii fără umbra vreunei remuşcări, argument infailibil al rămânerii sau întârzierii noastre în lumea de aici. Pentru cine nu se simte pregătit să fie sedus de „vieţile sfinţilor” se află oricând la îndemână „operele creatorilor”. Dar poate lua cineva în serios această soluţie? Căci unde ne sunt, pentru ea, seducătorii?

~ de martisor pe 31 mai 2008.