Tata a plecat cu moartea

 

 

Balansul dintre viaţă şi moarte se dă cu siguranţă pe o bucată de aţă, pe o coardă cu care, poate, Dumnezeu ne antrenează muşchii credinţei. Cu putere gravitaţională şi de o parte, şi de cealaltă. Cu echilibrul de a te păstra în partea de sus, a vieţii, sau cu dibăcia de a pipăi întunericul din partea de jos, a morţii.

 

E atât de înfricoşătoare moartea pentru ca în plan material, aduce (evident, aparent) hăul dispariţiei, inexistenţei. E greu să percepi pe cineva a cărui paşi au trecut în lumina umbrelor, chiar dacă până la momentul marii treceri între spirite a existat o comunicare aproape transcendentală. Şi dacă nu mai reuşeşti să-l percepi, nu poţi foarte bine să te convingi că nu mai există? E suficientă lipsa reacţiei, lipsa răspunsului. Vorbeşti cu cerul, cu aerul care mişună pe lângă tine până… ajungi să-ţi răspunzi singur.

 

Voit sau nu, mintea mea s-a oprit undeva în străduinţa de a înţelege moartea. Dacă aş dezbrăca-o de semnificaţii, pentru mine mai rămân doar bocetele, doliul îndelungat, ritualurile de îngropăminte, ţărâna care cânta gol peste coşgiuc, pomenile repetate şi aceleaşi reacţii ale normelor sociale: Dumnezeu să-l ierte, să nu vorbim de rău pe cei morţi.

 

Cum aş putea vreodată să plâng în faţa morţii? Cum aş putea vreodată să plâng lângă un spirit ieşit din corp? Ce din mintea mea ar determina spargerea glandelor lacrimare?

 

Până nu s-a gândit tata să ne facă o surpriză, n-am avut de-a face cu fenomenul ăsta, atât de ponegrit. Mergeam mereu cu bunica mai mult după colivă, după colaci şi poate după grandiosul spectacol pe care sigur îl urmăream cu ochi mari. Diferite forme ale durerii îşi dau concursul, dar ce le provoacă? Atâtea strigăte şi chemări înapoi, un consum de energii în numele… slăbiciunii finale a corpului, materie predispusă putregăciunii.

 

Desigur, acum îi sunt superioară, mă lasă total rece pentru că o consider firească. Iar în faţă am o adevarată a doua provocare. Bunica şi bunicul ce mai au şi ei un pas până de partea cealalta a aţei. La fel de firesc mi se va parea şi atunci? În vis am exersat de mii se ori moartea bunicului. Dar eu tot nu reuşesc să plâng.

 

Când l-am văzut ultima dată pe tata, acum fix 4 ani, dormea. E adevărat că avea un cearşaf pe faţă, dar am crezut că e o neglijenţă din sistemul şi aşa precar medical. De fapt, o astfel de neglijenţă a fost întreaga cauză ce a intrigat moartea să apară, dar după ce l-a luat cu ea şi-a plecat, cu cine şi pentru ce rost să te mai războieşti?

 

Am fost prea buimăcită să înţeleg ce se întâmplă, mult prea târziu mi-am dat seama că moartea e o chestie activă. Chiar şi atunci, tot nu am deprins obiectul şi consecinţele cauzele ei. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu tata. Ştiu doar că, uneori, cei din familie plâng şi se închină lângă un mormant care, pe mine, din nou mă lasă rece. În afara faptului că mama a sădit flori şi trebuiesc îngrijite, în afara faptului că tot normele sociale mi-au impus un respect sporit pentru acea bucată de pământ şi în afara faptului că dedesubt, sub pământ, se află verigheta lui tata, nu-mi spune nimic. Nu ştiu ce s-a întâmplat nici cu trupul tatălui meu.

 

Ştiu doar că nu mai e în casă, lângă mama, nu mai pot să-l văd, să-l aud, să-i vorbesc. Ştiu că nu mai e aici. O fi plecat pe undeva. Şi visele în care tot reapare întreţin mai mult decât necesar această aparentă iluzie. Pentru mine e realitate. Nu pot să percep altfel faptul că tata nu mai e.

 

În schimb, o să vorbesc mereu despre el pentru că mi-am făcut un crez din toate învăţăturile lui. În schimb, o să îi dau mereu motive de laudă, oriunde ar fi, ştiu sigur că îi place să povestească ce copii minunaţi are.

 

Îmi vine să îi spun La mulţi ani, dar încă nu e ziua lui, iar celor trecuti sub aţă nu se zic asemenea istorii. Şi fac apel din nou la normă, ritual, rutină:

 

Dumnezeul sufletelor şi al trupurilor, Care ai călcat moartea şi pe diavol l-ai surpat, Însuţi, Doamne, odihneşte sufletul tatălui meu adormit în loc luminos, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea; şi tot păcatul pe care l-a făcut el cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni iartă-i; că nu este om care să fie viu şi să nu păcătuiască, numai Tu singur eşti fără păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevăr. Amin!

 

 

Ultimele lui cuvinte:

 

Mi-a fost dragă viaţa asta. Mi-au fost dragi oamenii lângă care am stat şi tare i-am iubit pe cei alături de care am trăit. Am plecat prea repede dintre voi, dar vă las amintirea a ceea ce am fost.

 

S-ar fi făcut 24 de ani, soţia mea, de când amândoi am început să punem pietrele căsniciei noastre. Am trudit amândoi pentru casa noastră. Numai noi ştim câte eforturi am făcut, numai noi ştim câte planuri aveam şi câte ar mai fi fost de făcut! Aş fi vrut să mai colind lumea cu tine, aş fi vrut să îmbătrânesc alături de tine… Îţi las ţie, moştenire valoroasă pe copiii noştri.

 

Tare mândru sunt de voi, fetele mele! Orfan de tată la 10 ani am fost şi n-am vrut să vă las orfane! Dar voi să faceţi cum v-am învăţat eu; am să veghez asupra voastră şi voi o să alegeţi calea cea buna în viaţă. Să aveţi grijă una de alta şi să-i fiţi mamei alături cât şi pentru mine.

 

[…]

 

Multe am vrut să fac, m-am agitate să-nvăţ de toate, să prind orânduiala oricărui lucru, dar acum gata, las lumea asta… mă duc…

Şi ca să-mi găsesc pacea, căci nu am putut să-mi iau rămas bun de la toţi care m-aţi cunoscut şi care mă conduceţi pe ultimul drum… să mă iertaţi de v-am greşit, căci stă în firea omului să greşească.

 

Dumnezeu să vă aibă în pază!

 

 

~ de martisor pe 28 mai 2008.