Dialoguri despre seducţie cu domnul Liiceanu – I

Iată, desigur, un subiect seducător.

Insinuăm – un cuvânt pe care l-am uitat; să ne insinuăm unul în celălalt devine mult prea grav, iar să ajungi, eliminand condiţia dacă să locuieşti în celălalt, să-i invadezi fiinţa, trebuie că-i revoltător. Trebuie… c-a apărut magia. Dar dragostea?

Cu toţii ne-am aflat în viaţă în situaţia de a seduce şi de a fi seduşi. S-ar părea că suntem atunci cu toţii pregătiţi pentru a răspunde la întrebarea: „ce este seducţia?”. Ba chiar te rog, degrabă, e important să ştiu. Pentru mine este foarte important să ştiu părerea ta despre seducţie. Altfel nu se încheagă nimic, nu se leagă nimic. Eu nu pot să fac nimic. Aştept părerea ta.

Totuşi, dacă vom încerca s-o facem, vom constata că tocmai lucrurile care ne sunt cel mai la îndemână şi care fac parte în modul cel mai intim din viaţa noastră sunt cel mai greu de pus la o distanţă convenabiă pentru a putea fi „privite în ochi”.

Limba se dovedeşte întotdeauna a fi mai inteligentă decât noi. De ce?

Cel care are putere, o are în măsura în care este liber şi el nu poate supune decât în măsura în care este mai liber decât cel pe care îl supune. Iar cel supus i se supune celui puternic în virtutea unui grad mai mic de libertate.

Seducţia poate avea loc în orizontul iubirii şi spre binele celuilalt (te fac să mă iubeşti, te supun, îţi sporesc fiinţa), sau poate avea loc în orizontul cinismului şi spre binele meu doar (te fac să mă iubeşti şi te folosesc). Prima este seducţia divină, a maestrului şi iubitorului, cealaltă este seducţia demonică, seducţia lipsită de iubire şi care îl face pe cel sedus să se piardă. Sporirea fiinţei mele rămâne deci, întru supunere, taina, vicleşugul şi meşteşugul tău… maestre!

Orice om e apt pentru seducţie.

În orice om există o dispoziţie spirituală cauzată pe o lipsă şi pe nevoia dobândirii lucrului care ar anula-o.

Orice seducţie cade pe un teren pregătit de aşteptare şi dorinţă. Există un a priori al dorinţei care pluteşte peste lumea oamenilor, un orizont în care ne scăldăm cu toţii şi în virtutea căruia seducem şi putem fi seduşi.

Orice puber simte asta. El intră în viaţă purtat pe aripile unui dor fără adresă precisă.

Recurs la dorinţă!

Transcendental = transcendentali, -e, adj. (În filozofia lui Kant) Care se referă la formele apriorice ale cunoaşterii, care premerge experienţei şi o condiţionează. ♦ Care este deasupra lumii reale. – Din fr. transcendantal, lat. transcendentalis.

Viaţa noastră, în fond, nu este decât o defilare de dorinţe la pândă, o viaţă de relaţii cu fantasme care, în clipa activării lor, dau o nouă formă şi o nouă perspectivă principiului plăcerii ce ne guvernează viaţa.

Pesemne că fondul de senzualitate al fiinţei noastre are înscrisă în el, dată, posibilitatea tuturor dorinţelor noastre. Suntem făcuţi din adânc şi de departe.

Iar plăcerea, la rândul ei, poate fi de partea cărnii, ori de partea spiritului, ori de partea amândurora. Am cam uitat de spirit, nu-i aşa?! Ce ne face apţi pentru a fi seduşi? Incapacitatea pe care o avem cu toţii de a ne împlini dorinţele – şi de a realiza astfel principiul plăcerii – prin noi înşine.

Eşti indispensabil pentru realizarea principiului plăcerii mele!

Cel care a fost sedus a fost scos din ordinea obişnuită a lumii, a fost luat de o parte, iar „partea” aceea are ca specific faptul de a fi doar a seducătorului şi a celui sedus. Evrika! Iată explicaţia pentru acel „ia-mă şi du-mă cu tine!”. Prin actul seducţiei ei sunt răpiţi din lumea aceasta. Seducătorul îl ia de mână pe cel sedus şi îl duce într-o lume pe care cel sedus o aşteaptă, dar pe care numai el, seducătorul, e cel ce o deschide şi care pentru ceilalţi nu există. Lumea pe care o deschide seducătorul este lumea vrăjtă a seducţiei şi tocmai în misterul ei, în noutatea ei, în unicitatea ei constă toată forţa seducţiei. Cel sedus ştie că participă la misterul acestei lumi pe care şi-a dorit-o cu ardoare şi că această lume există doar pentru el. Ea este lumea pe care cel sedus o aştepta şi care se aşează cu un firesc desăvârşit în orizontul acelui dor de ceva încă necunoscut. Iar seducătorul e cel care o poate deschide pentru că, spre deosebire de cel sedus, el cunoaşte obiectul pe care cel sedus îl doreşte să îl ştie.

Pentru că despică lumea obişnuită, pentru că aduce cu el o altă lume alături de lumea tuturor, pentru că se abate de la „drumul mare” pe care toţi merg şi deschide drumuri şi poteci care îl scot pe cel sedus din lume, seducătorul este subversiv.

Scena care urmează este cinematografică!

Dar Socrate spune altceva: că se simte în faţa celor tineri şi al frumuseţii lor, „ca o panglică de măsurat fără semne pe ea”.

Capital constant de remuşcări.

Punând atâta accent pe puterea educativă a iubirii, oare n-a înţeles greşit Socrate faţă de acela care atât de mult în iubea? Poate ar fi fost dator, ca dascăl întru virtute prin iubire, să se gândească la faptul, atât de evident, că el, Socrate, se afla pe altă treaptă a drumului către Idee decât Alcibiade, că, pentru a-l lua cu el pe acest drum, trebuia să dea ceva din el pe prima treaptă a iubirii. Socrate se poartă ca un personaj erotic presupunând, în chip arbitrar, că toată lumea trebuie să înţeleagă ce înţeles are iubirea pentru el şi cărui ţel trebuie să-i slujească frumuseţea tinereţii. Se poartă ca un om care nu are adevărată înţelegere pentru nimic din ceea ce este viaţa şi sufletul unui om anume şi, implicit, pentru nimic din ceea ce este realitatea lui individuală. Socrate se poartă în patul lui Alcibiade ca şi când tânărul acela minunat şi iubitor ar fi trebuit să ştie că are de îmbrăţişat pe cineva care reprezintă însăşi Frumuseţea, la care nu poţi ajunge decât după ce mult mai multe lucruri ai îmbrăţişat şi ai depăşit.

~ de martisor pe 14 mai 2008.