Cadouri de Crăciun

Am primit un portret, cu mine zugravita-n versuri. Iniţial am exclamat: bun fotograf! Dar apoi am realizat că-i pictor…

Ecce homo

Ion Minulescu

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape…

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii…

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne’nţeles!…

Şi pentru că poetry is coming back to me, de citit: Cartea amăgirilor, Emil Cioran.

Scrisoare pentru Moş Crăciun

Dragă Moş Crăciun,

Nici nu am început să-ţi scriu şi deja mă întreb dacă nu cumva mă vei socoti… nu foarte ascultătoare. Pentru că e ora atât de îngustă. Iar eu atât de departe de pat. Atât de în alte haine decât în pijamale. Atât de visătoare. Cu ochii deschişi.

Nu cred că ţi-am mai scris vreodată până acum. Dar probabil ştii şi tu deja că anul acesta se vor schimba atât de multe. Că anul viitor va fi un an atât de nou. Atât de liber. Şi poate atât de nebun. Ăsta e unul din lucrurile pe care vreau să te rog. Dar nu e cel mai important. Aşa că am să-ţi povestesc mai târziu la ce m-am gândit eu pentru anul viitor.

Fiind prima dată când îţi vorbesc, aş vrea o vreme doar să te simt aici. Să mă simt pe mine lângă tine. Pe genunchi la tine. Să-ţi văd pentru prima dată ochii. Dacă sunt într-adevăr albaştri. Dacă sunt mai calzi decât cea mai caldă pereche de ochi pe care am cunoscut-o eu. Dacă privirea ta e încărcată cu toate imaginile lumii. Cu imaginile atâtor şi atâtor emoţii şi bucurii. Dacă firele din barbă îţi sunt dese sau rare. Dacă sunt groase sau subţiri. Dacă se observă vreo urmă din tăciunele de culoare.

Dacă ai burta cu care te-au desenat cei de la Coca-Cola. Mă simt ruşinată şi emoţionată. Îmi vei cere să-mi spun poezia greşelilor? Sau poate pe cea a reuşitelor? Va trebui să-mi ştiu poezia pe dinafară?

Cât vei sta cu mine? Dacă anul ăsta mi-aş dori cadourile abia după aceea, ai să întârzii cu mine? Ai să-mi dai ragaz? Şi când te vei ridica să pleci, te vei simţi mai greu sau mai uşor? Ce-mi vei spune de Rămas-bun?

Moş Crăciun, îmi eşti atât de drag. Anul acesta îmi voi permite îndrazneala asta. De a te privi în ochi. De a-ţi cere să nu-ţi muţi privirea. Moşule, simt că era să te pierd pe drum. Era să nu mai cred în tine. Am fost atât de aproape de dezechilibrul final. N-am să te întreb dacă ai fi venit după mine să mă prinzi din cădere. Nu mai are sens.

Acum sunt unde trebuie. Şi tu eşti unde trebuie. Ne-am regăsit. Eu sunt în rochiţă, iar tu în costumul roşu. Tu zâmbeşti cu gura până la urechi şi abia aştepţi să vezi explozia de veselie. Abia aştepţi să-mi vezi ochii atât de surprinşi şi atât de bucuroşi. Abia aştepţi să îţi sar în brate. Să te sarut. Ştiu eu că asta aştepţi cel mai mult. Să mă ai în braţe şi să simţi cum inima-mi bate ca un cântec de tobe.

Moşule, nici nu te-am întrebat pe unde ai fost în tot timpul ăsta cât uşa mea a fost închisă. Nici nu te-am întrebat cum merg lucrurile la fabrica de jucării. Anul ăsta aţi mai avut probleme cu praful magic? Sau poate cu sania? Moşule, iartă-mă, dar nu mai am răbdare. Trebuie să îţi spun! Anul ăsta, de Crăciunul ăsta, adică peste câteva zile… Nu pot să cred că mai sunt numai câteva zile!! Ce spuneam?! A, da. Bine, bine, îţi spun. Nu te mai tachinez. Anul ăsta, de Crăciunul asta, am să-ţi pregătesc prajiturele magice!

Ştii, Moşule, e adevărat că am fost departe. Şi că am avut de cutreierat de-a lungul a tot felul de experienţe şi poveşti dramatice. Dar am cules din drumul meu un ingredient secret. Nu, nu pot Moşule. Nu pot să ţi-l spun nici măcar ţie. Deşi, mă aştept să poţi intui despre ce e vorba. O sa vezi! Când ai să guşti din prăjiturele, vei simţi. Nu spui ce! Vei simţi! Tu şi ceilalţi…

Abia aştept, Moşule! Sunt destul de nerăbdătoare cât să fiu răbdătoare. Nu-i ăsta un lucru grozav?! Oh, Moşule, de-ai avea timp să-ţi povestesc câte am învăţat…

Moşule, îţi trimit odată cu scrisoare asta un mic dar egoist. Am reuşit să-l fac singură. E un dar mărunt, dar în acelaşi timp, foarte important. Pentru tine un fleac, pentru mine toate fleacurile posibile. Tu vei şti care e cel mai bun lucru de faăut cu darul meu. Poţi să-l consumi, poţi să-l păstrezi, poţi să-l dai mai departe, poţi să-l transformi, poţi să-l îmbogăţeşti. E o speranţă, Moşule.

Noi doi vedem lumea prin perechi de ochelari destul de asemănatoare. Cât să ne înţelegem, să vorbim aceeaşi limbă. Avem strămoşi comuni. Anul ăsta, Moşule, am speranţa că felul meu de a vedea lucrurile e cel care va avea succes. Va fi vedeta colecţiei mele de viziuni. Şi, cu puţin noroc, va lansa un întreg trend. Poate chiar va naşte o atitudine, un stil de viaţă.

Moşule, e cel mai mare cadou pe care pot să-l fac pentru tine şi pentru mine anul ăsta. L-am legat cu o fundă de încredere. Să ai grijă când îl desfaci. Nu e necesar s-o rupi. Eu nu mi-am imaginat cum aş putea altfel împacheta cadoul. Şi acum mi se pare că n-ar mai avea farmec una fără alta. Nu, nu. Stai liniştit, nu uit de prăjiturele. Am să-ţi fac cele mai bune prăjiturele pe care le-ai mâncat vreodată de la un copil mare. Ai să vezi!

Şi acum, Moşule. Să îmi caut în buzunar lista cu cadourile pe care mi le doresc? Ştiu că sunt îndreptăţită să ţi le cer. Dar tot mi-e puţin ruşine. Oare sunt prea multe? Oare sunt prea mari? Oare sunt lucruri care nu-mi trebuie? Oare ar fi trebuit să îmi doresc altceva?

Moşule, nu ştiu! Nu ştiu să răspund la întrebările astea. Eu am să-ţi dau lista colorată exact după nuanţele curcubeului din inima mea. Moşule, mă încearcă o mie de tentaţii. Ba că nu ai să poţi să mi le aduci, ba că nu mi se cuvin, ba şi ba şi ba. Dar ştii ce? Am să-mi deschid inima şi-am să-ţi spun exact ce vreau. Mai mult, am să cred în tine total. Am să cred că sunt toate dorinţe pe care tu le poţi îndeplini. Moşuleee, ai aţipit?!

Fii atent!

Nu a trebuit să mă gândesc prea mult ca să aleg primul lucru pe care vreau să ţi-l cer. S-a cernut de celelalte singur. Ştii, Moşule… mi-am programat întâlnirea aceea cu domnu’ doctor. Dar mi-aş dori, Moşule, daca poţi… să o anulezi. Nu vreau, Moşule, să mă duc la doctor. Dacă mă doare? Dacă nu-mi va mai trece niciodată durerea?! Nu, Moşule. Nu vreau să mă duc la doctor. Îmi place ce face domnul doctor, dar nu pe mine. Nu pe spatele meu.

Altfel or să rugineasca patinele pe care mi le-ai adus acum doi ani. Şi costumul de schi de anul trecut. Dacă îmi rămâne mic? Poţi, Moşule, te rog, să vorbeşti dumneata să nu mai trebuiască să mă duc la doctor?

Moşule, să nu mă pui să aleg dintre dorinţele astea. Că n-am să pot. Eu le vreau pe toate! Te rog să te străduieşti să mi le îndeplineşti pe toate!! Te rog…

În al doilea rând, a doua dorinţă, e să regăsesc ceva ce am pierdut. Mai ţii minte păpuşa aceea cu care mă jucam eu şi spuneam că e mama? Moşule, să nu mă cerţi, dar am pierdut-o. S-a rătăcit. N-o mai găsesc. Poate am uitat-o pe undeva. Te rog să mă ajuţi să o găsesc.

De când i-ai adus şi ei iubit anul trecut, eu m-am simţit geloasă. Şi nu prea m-am mai jucat cu ea. De asta cred că am pierdut-o. Dar eu nu puteam să-l înghit pe iubitul ei! Păpuşa-mamă era a mea şi numai a mea. Nu eram dispusă să o împart. Şi nici să trebuiască să îi suport iubitul. Mă simt vinovata, Moşule. Din cauza mea am pierdut-o. Dar mă ajuţi să o găsesc? Păpuşa-mamă era cea mai bună prietenă a mea. Ştii că eram nedezlipite. Familia de păpuşi e destul de deznădăjduită fără ea. Împreună eram ca muschetarele! Ne completam. Pune, Moşule, o picătură de lipici peste ruptură…

Vreau să alergăm din nou una către alta pe podul strălucitor care ne leagă tărâmurile.

A treia dorinţă, Moşule… Ţi-am spus eu că nu sunt cel mai uşor de mulţumit copil mare. Ştii steluţa aceea de pe cer care clipeşte cam în acelaşi ritm cu bătăile inimii mele? Cu care vorbesc eu des? Cu care m-ai ajutat să mă împrietenesc în ultimii ani? Da, aceea. Steluţa mea. Ştii, Moşule. Tot uitându-mă la ea şi vorbindu-i. Eu de aici, ea de acolo, sus. Mi s-a părut că e cam singură. Zău, Moşule! Stă agăţată acolo, în perdeaua cerului. Eu m-am gândit că ai putea foarte bine să iei o altă steluţă de pe cer şi să o pui lângă Steluţa mea. Să fie două. Să se joace una cu alta cât eu dorm. Cât eu stau închisă în mine când e prea frig să ies să privesc cerul…

Te rog, Moşule. Fă ca din Steluţa mea să se nască o familie de steluţe. O mică şi veselă constelaţie. Aş fi tare, tare bucuroasă, Moşule. Vrei? Poţi? Te rog…

Cum ţi se par dorinţele mele, Moşule? Nuuu, n-am terminat. Asta a fost doar cireaşa de pe tort. Mai am frişca şi apoi blatul cu cremă. Ştiu că ţie îţi plac dulciurile. Şi nu ai să îmi refuzi asemenea bucurii.

Moşule, acum să nu râzi de mine. Dorinţa asta mă face să roşesc. Dar nu se pune! Mai ştii când mă întorceam în vinerea aceea acasă? Şi m-am întâlnit cu băiatul acela ciufulit? Cu care am râs o grămadă? Da, ăla mai mare ca mine. Care venea şi mă vizita din când în când. Of, Moşule, nu, nu vreau să-l faci să se îndrăgostească de mine. Adică… ba da. Dar nu obligatoriu! Nu mai râde, Moşule! Vreau să spun că mi-ar placea dacă s-ar îndrăgosti de mine. Aş fi cea mai fericită! Cea mai fericită! Dar poate e îndrăgostit de altcineva, poate că e ocupat cu treburile lui şi nu o să mai aibă timp şi disponibilitate să vină să mă vadă.

Şi atunci, Moşule. Mi-aş dori să îi cobori munţii la picioare să îi poată urca, să îi înalţi picioarele, să poată culege stelele de pe cer, să îi arunci deasupra ploi cu bucurii şi să-i pui îngrăşăminte în inimă, să o aibă mereu bogată şi rodnică. Să-i colorezi, Moşule, obrajii cu două petale de mac. Şi să-i dai şi lui o pereche de ochelari de copil. Şi chiar de drumurile noastre or fi să fie paralele, te rog, Moşule, nu le depărta prea tare. Fă în aşa fel încât să ne putem uita unul la altul din când în când. Să ne putem lua la întrecere. Să ne facem din ochi privind la capătul drumului.

Dar daca totuşi… poţi să-i uneşti drumul cu al meu… Eşti cel mai grozav!! Eşti cel mai minunat Moş Crăciun din câţi au exitat vreodată! Da, Moşule, ştiu că eşti numai unul. Dar ziceam aşa… că mi-ai face unul din cele mai mari cadouri care au existat vreodată! Aş fi fericită, Moşule, dacă ne-ai înnoda inimile. După aceea cred că l-ai putea lăsa pe el să fie Moş Crăciunul meu! Ce grozăvie!! Nu-i aşa că ar fi grozav?!

Moşule, poate că ar mai fi multe pe care mi le-ar pofti inima. Dar mai am doar câteva lucruri să te rog.

Anul viitor, aş vrea, Moşule, să mă laşi să-l colorez cum vreau eu. Vreau să folosesc o coală nouă. Am câteva idei formidabile. Nu o să-ţi cer să mi-l tranformi tu într-un tablou. Ştiu că îmi revine mie să-l fac cât mai frumos. Şi îţi promit, Moşule, că o să mă străduiesc. Abia aştept să pun prima pată de culoare. Vreau să te surprind. Vreau să fac un desen pe care să ţi-l dăruiesc anul viitor.

Ce poţi face pentru mine, Moşule. E să te îngrijeşti de două lucruri. Să-mi păzeşti coala. Să nu vină nimeni să îmi dea peste mână sau să mâzgălească intenţionat ori din greşeală. Lasă-mă să fac ce şi cum vreau eu pe ea.

Şi apoi, când o fi să rămân fără culori sau mi s-or toci pensulele, scoate-mi, Moşule, în cale, oameni care să creadă în mine. Care să-mi dea poate chiar cu împrumut. Şi atunci când am să am nevoie de o culoare de negăsit să fie cineva dispus să o comande pentru mine. Voi caută persoanele astea. Să mi le scoţi în cale, Moşule.

Şi ultima dorinţă. Mi-aş dori, Moşule, să aduci cadouri tuturor prietenilor mei. Să faci o bucurie fiecăruia. Ştii că prietenii mei sunt toţi cei pe care-i cunosc. Dar vreau să mă bucur împreună cu ei, vreau să mă bucur pentru ei. Garantez eu c-au fost cuminţi, Moşule! Toţi am fost cuminţi! Cei mai cuminţi! Cum adică aşa ţi-au spus toţi?! Pai da, vezi?! Ţi-am spus eu că toţi am fost cuminţi… Pe cine mai vrei să întrebi?

Nu mai întreba pe nimeni, Moşule. Crede-ne pe cuvânt. Am fost cu toţii copii cuminţi. Şi fiecare dintre noi are în fundul sufletului o dorinţă care luceşte ca un mic licurici. Scoate-l afară, Moşule. Aprinde-le lumina în inimă şi în afara ei. Invită-ne pe toţi la un bal luminat, cu milioane de lumânări aprinse. Invită-ne să dansăm.

Trimite-ne, Moşule, de Crăciun, la toţi invitaţie la Balul tău.

Moş Crăciun, te iubesc! Anul ăsta am învăţat mai bine să vorbesc, şi acum ştiu să spun şi Te iubesc. Moş Crăciun, te iubeeeeesc!

Bine, bine, Moşule. Mă ridic imediat. Mă întrebam şi eu dacă nu cumva ţi-au amorţit genunchii. Un singur lucru mai vreau, Moşule. Să te pup! Muah! Muah! Şi să te strâng o dată tare în braţe.

Moşule, Crăciun fericit!!

(wink )

M-am apucat de gatit

Nu am mai scris in ultima vreme. Si nu sunt neaparat mandra de asta. Dar, cel putin, nu am stat chiar degeaba. M-am apucat (printre altele) de gatit.

Uite cum si in ce fel aici: http://spoonschallenge.blogspot.com/

Însemnare din liceu

Ion Irimescu şi un colţ din Locul în care nu se întâmplă nimic…

Dansul formelor

Paşii mei – asemenea unor intruşi – au tulburat liniştea poruncitoare a sanctuarului adormit, provocând ecouri prelungi în  mintea mea ce nu se dezmortise înca pentru a concepe mesajul simturilor. Dar strigau acestea vreun mesaj ? Doar retina îmi proiecta curiozitati ca picaturi de mercur ce-mi ajungeau în gânduri. Nu miroseam particulele de praf revoltându-se în aer. Nu auzeam marşul timpului. Dar ştiam că acesta există, sub o formă ascunsa, poate a valorii. Timpul ce oferă valoare e singurul care a călcat ca un stapân prin această răsunatoare încăpere în care – vai mie ! – atâţia morţi zac în cavouri desenate. Şi mă privesc, mă au ţintă – mă sfâşie cu ochii reci.

Ce-or vrea de la mine ?… Înverşunarea mea seacă mă face să-mi scot spada
profanatoare şi să îndrăznesc. Păşesc. La primul chip de mort mă opresc căci
îmi pare asemenea unei stânci asupra căreia n-a trecut decât un singur vânt şi-
o ploaie. Dar oasele nu vor sa-mi şopteasca nimic. Ma îndeamnă mai departe; să
sparg ziduri de nevăzut care traduc forţele nepătrunderii sensurilor.

Într-un colţ de lumină doarme un chip de copil, şi asta-mi atrage atenţia – pentru că seamănă cu mine. Dacă mă regăsesc în el, înseamnă că-l pot înţelege. Perfecţiunea pare să fi atins acest chip lipsit parcă de orice atingere lumească. Mă simt încurajată.

Cu paşi mai siguri trec pervazul ferestrei de umbre perfect justificate doar de mâna maestrului şi de soare. Această schiţă prinde şi pentru mine contururi de lucrare de-sine-stătătoare. Simţurile par a mi se dezmorţi ; aud ca un sunet vag ” Fata cântând ” departe. Dintr-un izvor ascuns primăvara aruncă viaţă în jurul meu.

Şi o văd pe mama cum mă cheama la pieptul ei. Mă cheamă să fiu
copilul ce-l ţine în braţe. Zâmbetul ei este al fericirii. Mă învăluie o perdea
de căldură şi simt că aparţin acestei statui aşa cum aparţin braţelor mamei.

Un alt bust de mort – ce tocmai s-a născut – îngână la harpă un
cântec de leagăn. Îl aud desluşit. ” Iliuţă ” mă prinde de mână de parcă am fi
vechi prieteni de joacă şi mă poartă în acelaşi ritm legănat. Uşi se deschid
singure şi mi se arată cărări. Îl văd pe Icar… Ah, cum am căzut amândoi în
păcat! Aripile mele m-au dus până la norii pe care am scris că n-am găsit
decît o cameră vidă cu doi morţi şi cu hârtie arsă. Dar pentru că m-am înecat
cu fum, am renunţat să zbor! Şi uite-mă azi cum dănţuiesc din picioare şi
alerg desculţ prin lumi în care tu n-ai ştiut că vei fi ridicat în slăvi mai
sus decît ai fi putut ajunge vreodată. De aceea tu zbori mereu!

Încep să gust frumosul. Şi pentru ca sinestezia simţurilor să fie completă, îmi desfăţ privirile în muzica formelor, secundată fiind de aceeaşi Eutherpe care, într-o viziune, l-a însoţit, cândva, pe Pegas.

Am sărutat pe buze sensul şi morţii s-au trezit. Ca duhurile închise în lampă se închină imaginaţiei mele. Încetul cu încetul, mineralul îmi dezvăluie clocotul vieţii şi evantaiul proliferării. Se aud lanţuri rupându-se şi lacăte sfărâmate. Sensurile evadeaza în mintea mea şi concertul atinge punctul de maximă intensitate. Simt că am acelaşi drept de viaţă şi de moarte pe care îl are maestrul în atelierul său asupra unei bucăţi de piatră.

Abia acum surprind zbuciumul magneticelor contrarii creatoare care au convers într-o forma simetrică fluturării muzei şi într-o divergenţă de sensuri; abia după ce îi voi fi descifrat toate tainele formelor.

Din focul creaţiei apar ca o Bunăvestire, în acelaşi pocal al esenţelor, moartea şi viaţa, masculinul şi femininul, maternul, devenirea, spaţiul, mitul.

Dacă finalitatea operei este, după cum spune Corneliu Baba, “să faci oamenii să se oprească câteva momente şi să viseze, privindu-ţi darul pe care încerci să li-l oferi, să-i înveţi să uite – un timp cât de puţin – dramele lui mari si mici”, ei bine, Maestre Irimescu, aţi atins până la catarsis această finalitate, căci jocul iluziilor dumneavoastră a fost pentru o clipă realitatea mea.

Închinăciuni.

Sumă

Îmi place pianul…
Îmi place apa. Îmi place în apa.
Îmi plac caii.  Sunt puternici! Îmi place goana lor…
Îmi plac sălciile, îmi plac morile vechi, îmi place focul din sobă.
Îmi plac mult florile. Florile de tot felul.

Îmi place să alerg. Cat mă ţin picioarele şi plămânii. Să mă rup de toate funiile şi lanţurile, de toate firele de aţă. De toate braţele care mă trag în altă direcţie. De toate dorurile. Să mă simt libera. Mare, puternica şi încrezătoare. Un cal sălbatic.

Îmi place să mă tăvălesc prin iarbă. Să urc în vîrful dealului şi să mă răstogolesc prin flori, prin iarba, printre albine, gâze şi greieri. Să ameţesc.

Îmi place cerul. Şi ziua, şi noaptea. Cînd eram mai copil decît sunt acum, mă întrebam care culoare e mai multă în lume… Albastrul sau verdele? Albastru e cerul, verde e iarba. Iar mările şi oceanele sunt şi verzi, şi albastre. Tu ce crezi? Eu nu m-am hotărît nici până astazi…

Îmi place cerul pentru că doar privindu-l găseşti în câte mii de feluri poate fi o culoare… Şi e atît de departe şi totuşi atît de aproape. Uneori nu trebuie decît să mergi pînă pe dealul acela. De acolo poţi să îl atingi, îl tragi peste tine ca pe o plapumă… Dar îţi dai seama că trebuie să mai mergi… Pînă pe următorul deal! Şi tot aşa…
Şi e atît de îngust – doar cât văd cu ochii – şi totuşi atît de nesfîrşit… nesfîrşit…

Îmi plac ai lui rege şi regină. Îmi doresc ca la 20 de grade să pot să fac oameni de zăpadă… din zăpadă. Voi putea vreodată?

Îmi plac stelele… Mereu o caut pe a mea. După bătăile inimii!
Îmi place ploaia. Să simt îndrăzneţii picuri uzi intrîndu-mi pînă la piele. Să mă scutur de răcoarea lor.  Să-i simt cum mă posedă şi mă lasă neputincioasă.

Îmi place zăpada. Îmi place sania şi să mă răstorn de pe ea. Îmi place cînd sunt înfofolită. Să fac fluturaşi. Îmi place să mă plimb printre fulgii mari şi deşi. Să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu ei… Îmi place să-mi lipesc nasul de sticla rece şi să privesc pe geam… cum se aşterne albul.

Îmi place Crăciunul. Îl iubesc în ascuns pe Mos Craciun. Să hoinăresc prin magazine după sclipici şi culoare. Să frămînt cozonac, să mă aşez în vârful bradului ca pe cel mai de preţ glob, să miros prăjituri cu rom…
Îmi place luna martie şi Paştele. Îmi plac sărbătorile.

Îmi place primăvara pentru tot ceea ce este. Îmi plac toate primăverile. Îmi place orice primăvară.
Îmi place să fotografiez cerul în fiecare zi de toamna. Şi pe mine cînd rîd, plîng, sunt furioasă sau speriată. Îmi place să culeg frunze. Îmi place să răscolesc cu picioarele prin frunze. Să le strîng şi să mi le arunc în păr. Îmi plac strugurii care mă înnegresc pe degete şi perele zemoase. Îmi place toamna pentru starea ei şi pentru cît e de darnică.

Îmi place muzica. A foşnetului de frunze, a valurilor, a vântului, a susurului unui pârâu. A cucului, a ciorilor, a rîndunelelor, a greierului, al privighetorii pe care nu am auzit-o încă niciodată. Îmi place cum îmi trosnesc oasele când mă întind şi când îi simt aerul lui alungat din piep în urechea mea. Îmi place clinchetul paharelor. Îmi plac clopoteii. Şi clopotele. Îmi place muzica.

Îmi place dansul…
Îmi place… să fim împreună. Îmi place cum sună „împreună”! Împre-ună! Îm-pre-u-nă!
Îmi place voleiul.
Îmi place agitaţia.
Îmi plac aglomeraţiile.
Îmi plac oamenii.
Îmi place veselia.
Îmi place să râd.

Îmi place să râd cu gura pînă la urechi. Şi da, a început să îmi placă să mă strîmbi când rîd. Cum râd.

Îmi place sughiţul! Hâc!
Îmi place să mă rătăcesc!
Îmi plac labirinturile.
Îmi plac provocările.
Îmi place să bag mîna în foc. Îmi place să mă joc cu focul.

Îmi place curcubeul. Nu ştii unde se termină şi de unde începe. Nu-l înţelegi, nu-l poţi explica… e doar o reflexie extraordinară a luminii.
Îmi place răsăritul… ajungi departe doar aşteptîndu-l.
Îmi place apusul… să o iei de la capat.
Îmi place albastrul… speranţa, liniştea.
Îmi place riscul.
Îmi plac cascadele.
Îmi place mirosul de chibrit ars şi zgomotul de sticlă spartă. Îmi place trosnetul focului în vatră şi jocul de lumini al flăcărilor pe perete.
Îmi place să scriu…
Îmi place tot ce-i stimulativ.

Îmi plac fiorii. Îmi place pielea ca de găina.
Îmi place spontaneitatea.
Îmi place ce-i complicat, dar simplu.
Îmi plac desenele animate.
Îmi place „I don’t want to lose your love tonight”
Îmi plac roşiile. Îmi plac ciupercile.
Îmi place ziua de vineri.
NU-mi place să dorm.
Îmi place îngheţata.
NU-mi place ipocrizia, perfizii, meschinii, linguşitorii sau laşii.
Ador surprizele.
Îmi place să mă alint.
Îmi place să-mi bag nasul peste tot…
Îmi place laptele.
Îmi plac cartofii.
NU-mi place vulgaritatea.

Îmi place apa de trandafiri.

Îmi place iasomia, salcâmul şi liliacul.

Îmi plac brânduşele şi margaretele sălbatice. Ochiul-boului.

Îmi plac pernele moi.
Îmi plac oglinzile.
Îmi plac lacrimile…

Îl ador pe EL.
Îmi place… TOT din ce-mi place. Dar oare nu e prea mult? Mă întreba cineva dacă am unde pune acest TOT…

Ai citi o carte care incepe asa?

Doi ochi nu ne ajung. Nu au cum sa ne ajunga. Eu nu imi amintesc cand am vazut cerul ultima oara. Azi-dimineata am trecut pe sub el, fara indoiala, doar am fost la autogara. Daca as incerca sa-mi amintesc drumul, as realiza ca n-am vazut nici soarele ca e ascuns. Si chiar acum, in momentul asta, daca n-ar fi cele cateva placi de beton de deasupra capului meu, as sta tot sub umbra cerului. Ca se straduieste sa intre pe ochiul de geam din camera cu atat mai putin am observat.

Si desi pot jura ca de macar 9 ceasuri am ochii deschisi, nu cred ca am vazut mare lucru. Trebuie sa caut in ungherele mintii sa-mi amintesc pe unde-am fost si ce-am facut ca sa presupun ce-as fi putut sa vad azi. N-am vazut nimic azi. La ce bun a fost azi ca n-am fost oarba? Cand de fapt am fost…

Tu ce-ai vazut azi? Pe cine? Eu, spre exemplu, nu l-am vazut niciodata pe tata. Cu toate c-am trecut in fiecare zi vreme de mai bine de 18 ani pe langa el.

Pentru ca nasterea mea, ca si a ta, de altfel, a venit la pachet. Intr-o pelinca alba dintr-un fel de postav de jumatate de metru patrat, spalata la nesfarsit cu incheiturile mainilor de mama. Undeva de jur-imprejurul meu se gaseau o mama, un tata si o sora. Care-au devenit mama, tata si sora mai mare. De cand am inceput sa respir si sa pasesc, ei au fost mereu langa mine. Asa cum si cerul e mereu deasupra noastra. Stii ca-i acolo. A fost si ieri si o sa fie si maine. Chiar daca tu dispari, cerul ramane tot acolo. Asa si mama si tata. Oriunde as fi plecat, oricat as fi crescut, de oricine m-as fi indragostit si pe oricine as fi iubit, mama si tata aveau sa doarma in dormitorul de alaturi. Cum poate cerul e gardian al luminii si al aerului si al caldurii, mama si tata au fost gardienii omului – eu.

Prin aceiasi ochi deschisi, dar nevazatori ai mei, mama si tata s-au nascut odata cu mine si special ca sa vegheze asupra mea. Ei nu exista in afara mea. N-au trait inaintea mea si nu or sa mai traiasca nici dupa mine. Povestile de cand erau ei mici, cand s-au casatorit, cand s-a nascut sora’mea, sunt exact asta… povesti. Asa cum si ceea ce scriu eu acum nu poate fi decat o poveste pentru oricine altcineva in afara mea.

Sa exersam iubirea

Pe Oana Pellea nu am intalnit-o niciodata in realitate. Nu as sti sa spun daca ochii ii sunt intr-adevar gravi sau daca prin venele de pe frunte ii curge in falduri mai multa viata si mai multa traire decat noua, celorlalti.

Nu stiu nici macar cum ii sta cand zambeste. Sau de ce zambeste. Personajul ei, nu al celor de pe scena de la teatru.

De fapt, nu stiu nimic despre Oana Pellea. Dar vorbeste despre lucruri frumoase. Si e pacat sa nu o asculti.

Secvente din interviul aparut in revista Elle, luna martie.

Elle: Imi amintesc de o povestire scrisa de Marguerite Yourcenar (Izbavirea lui Wang-Fo din volumul Povestiri orientale) in care batranul pictor chinez Wang-Fo este acuzat de minciuna pentru ca lumea schitata in stampele lui era mult mai frumoasa decat cea reala. Este condamnat la moarte si… ceea ce se intampla dupa este o alta poveste. Eu voiam, de fapt, sa te intreb daca artistii sunt, in fond, niste mincinosi. Te-ai gandit vreodata ca poate fi riscant sa-i arati publicului o lume mai frumoasa decat cea reala?

Oana Pellea: Povestirea e superba, dar nu vorbeste despre minciuna din punctul meu de vedere, ci vorbeste despre perceptie. Fiecare om traieste in lumea lui. Nu exista „lume”, exista „lumi”. Unii dintre noi traiesc in rai, iar altii traiesc in iad. E o alegere personala. Cine nu ar vrea sa vada o lume mai frumoasa si mai buna decat a lui? Iar daca aceasta lume mai luminoasa se materializeaza pe scena sau pe ecran, nu inseamna ca artistii au mintit, ci inseamna ca exista lumi mai bune decat cele pe care le cunoastem noi… Ce mi se pare riscant, in schimb, este sa infatisezi o lume mai urata si mai neagra decat realitatea, sa pui sub lupa pe scena aspectele negative, sau sa alegi din realitatea existenta numai uratul. Omenirea a castigat intotdeauna cand s-a indreptat spre Frumos si spre Armonie. In schimb, atunci cand a ales violenta, agresivitatea…

Elle: Care este teama ta de zi cu zi?

Oana Pellea: Ca nu am indeajuns timp sa cunosc, sa inteleg, sa ma bucur, sa daruiesc, sa impartasesc, sa citesc, sa vad, sa ascult.

Elle: Dar care sunt regretele tale cele mai mari?

Oana Pellea: Regrete? Mie imi place Edith Piaf!

Elle: Esti un om puternic. De unde iti vine forta sa mergi pe un drum drept in viata?

Oana Pellea: Stati pe un varf de munte, in liniste. Stati fata in fata cu marea. Ascultati toaca batuta de maicute la Manastirea Tismana si priviti cerul instelat. Veti intelege de unde vine puterea. Si veti intelege si ca nu ai cum sa nu ai forta si nu ai de ce sa nu alegi sa traiesti frumos. Cred ca atat timp cat esti sanatos depinde de tine in fiecare clipa cum hotarasti sa-ti traiesti viata. Am auzit o vorba care imi place, este a lui Audrey Hepburn: „Ai nevoie de doua maini de ajutor? La capatul bratelor tale, ai doua maini. Pune-te pe treaba!”. Si asa e, ar cam trebui sa ne punem cu adevarat pe treaba cu viata noastra: oricat am vrea sa dam vina pe altii, sa cautam vinovati, nu tine, suntem in totalitate responsabili de ce facem cu viata noastra.

Elle: Dar nu e greu sa te exprimi intr-o lume superficiala?

Oana Pellea: Cu totii traim superficial. Am senzatia ca alergam pe benzi de fitness, din ce in ce mai repede, spre niciunde, fara sa inaintam nici un centimetru. Alergam de nebuni in gol, fara sa mai avem forta sa sarim de pe banda. Alergam si uitam sa mai traim si sa mai daruim. Dar peste tot in lume publicul are nevoie de emotie si acesta este un semn bun, in epoca computerului in care am ajuns la performanta de a nu mai comunica. Am certitudinea ca este nevoie de profesia mea si voi mai exista in ea atat timp cat voi mai simti ca oamenii au nevoie de emotie. Iar teatrul este un spatiu in care se simte foamea de comunicare reala.

Elle: Ce crezi ca le lipseste oamenilor pentru a se purta cu mai multa blandete cu lumea din jur?

Oana Pellea: Exercitiul iubirii.

Elle: Dar pentru iubire ai nevoie de exercitiu? Este ca tangoul?

Oana Pellea: Stii, atunci cand cineva face un gest frumos, ar fi atat de bine sa primeasca un semn de la cei din jurul lui ca aceasta este calea… Ar fi asa de bine sa fie incurajat si sa primeasca un zambet in loc de o palma! Daca cineva te loveste cu rigla peste maini atunci cand inveti sa canti la pian, o sa te raneasca si o sa te faca sa urasti pianul si solfegiile. Dar daca cineva te incurajeaza si iti spune ca e bine, chiar daca nu e exceptional, capeti curaj si teama dispare. Asta e iubirea: un exercitiu constant.

In stagiunea actuala Oana Pellea joaca la Metropolis – Buzunarul cu paine, la Teatrul Foarte Mic – Ma tot duc si la Bulandra - Scaunele.

Tensiometru alb

.

sunt obosita, ziua s-a prelungit cu hopuri de barfe.

mi-e foame, cheful de gatit s-a pitit bine azi si desi am incercat sa-l ademenesc, nu vrea sa se arate.

dar pot sa-mi linistesc sistemul respirator. m-am refugiat in pijamale. am aruncat hainele pe scaun. ziua de azi si-a pierdut de mult ordinea.

abia reintru in normal. si ieri, la ora asta, faceam probabil acelasi lucru. si maine, la ora asta voi face probabil acelasi lucru. cand am devenit dependenta de rutina?

a, nu. nu e asta. m-am zburlit doar pentru ca programul a sarit din limita. as manca o inghetata. sau mai bine niste lapte cu cacao. si cu ceai m-as multumi. alb. sau rosu.

ajutooor pare ca striga tot bucurestiul. in frunte cu salvarile care-mi alearga pe sub geam. sunt in siguranta. sunt in turnul meu de fildes.

si totusi, cat ma revolta acceleratia timpului! cine a inventat timpul a uitat sa-i puna fraie.

sa-ti indrept cravata? sa-i desfacem nodul? sa uitam de masina? sa… hai sa ne plimbam pe pont(on).

Poezie de dupa-amiaza

Azi miroase-a primavara. E cerul clatit de nori si aproape transparent. Daca as indrazni, l-as vedea pe Dumnezeu sezand, zambind cu ingaduinta. Furnicile de noi! Nu cu grauntele-n spate, ci cu preocupari mai grele, prea inutile.

Pe langa mine trece un barbat cu sapca neagra. Ma priveste in ochi. Nu, nu seamana cu tata. Dar seamana cu fratele lui. Uneori am impresia ca-i vad peste tot. Sau poate au cópii straine si ascunse in Bucuresti cu care sa-mi infrane dorul. Altfel de ce s-ar fi uitat direct la mine?! O copie a mamei, oare nu gasesc?

Pana si praful de pe jos s-a ingramadit sub asfalt. I-a intrat prin crapaturi. Sa nu-l deoache vreo pereche de pantofi. Dar, de la mirosul care ni se plimba pe sub nasuri, ai avea impresia ca ti-e teama sa nu calci pe ghiocei. Ce, n-ai vazut ghioceii? Bineinteles ca nu e prea devreme pentru ghiocei. Desi, recunosc, acasa sunt scosi la tarabe abia de ziua lor. Pe la 1 martie.

1 leu buchetul. Buchetelul, am vrut sa spun. Hai pe la Unirii, si-ai sa vezi cum stau ingramaditi ghioceii intr-o frunza cruda in poale la tiganci. Tigancile au sere de ghiocei? Sau traiesc la marginea padurii?

Chiar miroase a primavara. Au contribuit si doua raze minore de soare, azi, pe la amiaza. Au tasnit prin geam, mai sa ma ocheasca. M-au chemat la joaca, dar n-ar fi avut cine sa mai lamureasca paienjenisul imperecherii umane de care ma ocupam atunci.

Iar cand mi-am ridicat capul dintre cuvintele obraznice si neastamparate, uite-le! Imi fac din mana de pe varful dealului. Alearga in partea cealalta a globului. Neastamparatele! Mi-au desenat chiar si-o panglica roz peste blocuri si mansarde. De Ramas-bun. Ce daca-i aproape stearsa?! Tot roz…

Sa-l contrazica pe amatorul relatiilor discrete ca nu e chiar cum spune. Aproape deloc. Auzi! Eu… trista?! Foarte trista?! Sunt eu mult prea trista?! Eu n-am vazut… mi-ar fi spus tot tata.

Dar mi-e pofta de lalale. Zau mi-e pofta! Uite, bine. Sunt trista ca nu am lalele.

Cat pot sa-mi placa niste lalele! E prima data cand imi atat de mult. Dar a inceput mai demult. Eram pe la Obor si mi-au facut din ochi. Cat tupeu!… m-am gandit eu. Si le-am luat acasa sa flirtez cu ele de pe masa.

Dupa ele a urmat tot alt buchet si altul. Insa Sshht, n-a luat nimeni parte la orgia noastra. Numai in cateva poze a ramas dovada. Acum sunt trista. N-am lalele. Si nici ele. Nu-si mai amintesc de mine.

Dar toporasii? Ei cand or sa apara?

Stiai ca prin parcuri iarba a-nverzit de bucurie? Ti-am spus eu ca e primavara!… Iarba, iarba, vrem ostasi! Pe cineeee? Pe bucurieeee!

Gata, nu mai sunt trista. M-am ascuns in parc. Tu vii?

Pentru voi, cei cu părinţi

Zilele trecute l-am zărit de Florin Piersic la tv. Şi m-am oprit să-l ascult. E un mare flecar. Nu l-am auzit vreodată vorbind despre adevăruri absolute. Dar e un cuceritor. O persoană de care nu ai cum să te plictiseşti ascultând-o. Un interpret grozav! Chiar şi pe el se joacă delicios. A fost ziua lui. A trecut printr-o mulţime de ani. Ai lui nu par grei.

Deşi de data asta vorbea ceva mai grav.

Piersic e una dintre persoanele care a descoperit părinţii în viaţa lui. După ce ei n-au mai fost. Ca noi toţi, de altfel. Şi a căror amintire se chinuie să o ţină vie. Oameni bătrâni care mai plâng după părinţii putregăiţi. Dragoste în stare pură.

Şi l-am simţit mai aproape de mine. Pe lângă pofta de viaţă – chiar dacă n-o mai arăt – împărtăşim şi recunoştinţa profundă pentru acei doi oameni care ne-au purtat cele mai mari şi mai grele griji. Care ne-au iubit cu adevărat necondiţionat. Mama, cu multă fericire o spun, încă mă iubeşte.

La sfârşit, la sfârşitul emisiunii, a recitat o poezie. Compusă de Adrian Păunescu. Niciodată nu mi-au plăcut poeziile lui. Nici nu i-am dat prea multe şanse. Pe Adrian Păunescu îl asculta tata la ore târzii la televizor. Dar mie nu avea ce să-mi spună. Mi-a spus de data asta.

Recitată de Piersic, am găsit într-o poezie zeci de sensuri şi adevăruri. Zeci de gânduri pe care nu mi le-am (mai) auzit. Pe care le-am ignorat. Care acum năvălesc.

Sunt recunoscatoare lumii (dumnezeieşti) pentru că o mai am pe mama. Dar cred că bucuria ei cea mai mare nu poate fi decât propria-mi bucurie. De asta îi spune iubire.

Repetabila Povară

Cine are parinti, pe pamânt, nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc.

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt parinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni,

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii batrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are parinţi, pe pământ, nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Ca povară îi simţi si ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi vesti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns,

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.