M-am apucat de gatit

Nu am mai scris in ultima vreme. Si nu sunt neaparat mandra de asta. Dar, cel putin, nu am stat chiar degeaba. M-am apucat (printre altele) de gatit.

Uite cum si in ce fel aici: http://spoonschallenge.blogspot.com/

Însemnare din liceu

Ion Irimescu şi un colţ din Locul în care nu se întâmplă nimic…

Dansul formelor

Paşii mei – asemenea unor intruşi – au tulburat liniştea poruncitoare a sanctuarului adormit, provocând ecouri prelungi în  mintea mea ce nu se dezmortise înca pentru a concepe mesajul simturilor. Dar strigau acestea vreun mesaj ? Doar retina îmi proiecta curiozitati ca picaturi de mercur ce-mi ajungeau în gânduri. Nu miroseam particulele de praf revoltându-se în aer. Nu auzeam marşul timpului. Dar ştiam că acesta există, sub o formă ascunsa, poate a valorii. Timpul ce oferă valoare e singurul care a călcat ca un stapân prin această răsunatoare încăpere în care – vai mie ! – atâţia morţi zac în cavouri desenate. Şi mă privesc, mă au ţintă – mă sfâşie cu ochii reci.

Ce-or vrea de la mine ?… Înverşunarea mea seacă mă face să-mi scot spada
profanatoare şi să îndrăznesc. Păşesc. La primul chip de mort mă opresc căci
îmi pare asemenea unei stânci asupra căreia n-a trecut decât un singur vânt şi-
o ploaie. Dar oasele nu vor sa-mi şopteasca nimic. Ma îndeamnă mai departe; să
sparg ziduri de nevăzut care traduc forţele nepătrunderii sensurilor.

Într-un colţ de lumină doarme un chip de copil, şi asta-mi atrage atenţia – pentru că seamănă cu mine. Dacă mă regăsesc în el, înseamnă că-l pot înţelege. Perfecţiunea pare să fi atins acest chip lipsit parcă de orice atingere lumească. Mă simt încurajată.

Cu paşi mai siguri trec pervazul ferestrei de umbre perfect justificate doar de mâna maestrului şi de soare. Această schiţă prinde şi pentru mine contururi de lucrare de-sine-stătătoare. Simţurile par a mi se dezmorţi ; aud ca un sunet vag ” Fata cântând ” departe. Dintr-un izvor ascuns primăvara aruncă viaţă în jurul meu.

Şi o văd pe mama cum mă cheama la pieptul ei. Mă cheamă să fiu
copilul ce-l ţine în braţe. Zâmbetul ei este al fericirii. Mă învăluie o perdea
de căldură şi simt că aparţin acestei statui aşa cum aparţin braţelor mamei.

Un alt bust de mort – ce tocmai s-a născut – îngână la harpă un
cântec de leagăn. Îl aud desluşit. ” Iliuţă ” mă prinde de mână de parcă am fi
vechi prieteni de joacă şi mă poartă în acelaşi ritm legănat. Uşi se deschid
singure şi mi se arată cărări. Îl văd pe Icar… Ah, cum am căzut amândoi în
păcat! Aripile mele m-au dus până la norii pe care am scris că n-am găsit
decît o cameră vidă cu doi morţi şi cu hârtie arsă. Dar pentru că m-am înecat
cu fum, am renunţat să zbor! Şi uite-mă azi cum dănţuiesc din picioare şi
alerg desculţ prin lumi în care tu n-ai ştiut că vei fi ridicat în slăvi mai
sus decît ai fi putut ajunge vreodată. De aceea tu zbori mereu!

Încep să gust frumosul. Şi pentru ca sinestezia simţurilor să fie completă, îmi desfăţ privirile în muzica formelor, secundată fiind de aceeaşi Eutherpe care, într-o viziune, l-a însoţit, cândva, pe Pegas.

Am sărutat pe buze sensul şi morţii s-au trezit. Ca duhurile închise în lampă se închină imaginaţiei mele. Încetul cu încetul, mineralul îmi dezvăluie clocotul vieţii şi evantaiul proliferării. Se aud lanţuri rupându-se şi lacăte sfărâmate. Sensurile evadeaza în mintea mea şi concertul atinge punctul de maximă intensitate. Simt că am acelaşi drept de viaţă şi de moarte pe care îl are maestrul în atelierul său asupra unei bucăţi de piatră.

Abia acum surprind zbuciumul magneticelor contrarii creatoare care au convers într-o forma simetrică fluturării muzei şi într-o divergenţă de sensuri; abia după ce îi voi fi descifrat toate tainele formelor.

Din focul creaţiei apar ca o Bunăvestire, în acelaşi pocal al esenţelor, moartea şi viaţa, masculinul şi femininul, maternul, devenirea, spaţiul, mitul.

Dacă finalitatea operei este, după cum spune Corneliu Baba, “să faci oamenii să se oprească câteva momente şi să viseze, privindu-ţi darul pe care încerci să li-l oferi, să-i înveţi să uite – un timp cât de puţin – dramele lui mari si mici”, ei bine, Maestre Irimescu, aţi atins până la catarsis această finalitate, căci jocul iluziilor dumneavoastră a fost pentru o clipă realitatea mea.

Închinăciuni.

Sumă

Îmi place pianul…
Îmi place apa. Îmi place în apa.
Îmi plac caii.  Sunt puternici! Îmi place goana lor…
Îmi plac sălciile, îmi plac morile vechi, îmi place focul din sobă.
Îmi plac mult florile. Florile de tot felul.

Îmi place să alerg. Cat mă ţin picioarele şi plămânii. Să mă rup de toate funiile şi lanţurile, de toate firele de aţă. De toate braţele care mă trag în altă direcţie. De toate dorurile. Să mă simt libera. Mare, puternica şi încrezătoare. Un cal sălbatic.

Îmi place să mă tăvălesc prin iarbă. Să urc în vîrful dealului şi să mă răstogolesc prin flori, prin iarba, printre albine, gâze şi greieri. Să ameţesc.

Îmi place cerul. Şi ziua, şi noaptea. Cînd eram mai copil decît sunt acum, mă întrebam care culoare e mai multă în lume… Albastrul sau verdele? Albastru e cerul, verde e iarba. Iar mările şi oceanele sunt şi verzi, şi albastre. Tu ce crezi? Eu nu m-am hotărît nici până astazi…

Îmi place cerul pentru că doar privindu-l găseşti în câte mii de feluri poate fi o culoare… Şi e atît de departe şi totuşi atît de aproape. Uneori nu trebuie decît să mergi pînă pe dealul acela. De acolo poţi să îl atingi, îl tragi peste tine ca pe o plapumă… Dar îţi dai seama că trebuie să mai mergi… Pînă pe următorul deal! Şi tot aşa…
Şi e atît de îngust – doar cât văd cu ochii – şi totuşi atît de nesfîrşit… nesfîrşit…

Îmi plac ai lui rege şi regină. Îmi doresc ca la 20 de grade să pot să fac oameni de zăpadă… din zăpadă. Voi putea vreodată?

Îmi plac stelele… Mereu o caut pe a mea. După bătăile inimii!
Îmi place ploaia. Să simt îndrăzneţii picuri uzi intrîndu-mi pînă la piele. Să mă scutur de răcoarea lor.  Să-i simt cum mă posedă şi mă lasă neputincioasă.

Îmi place zăpada. Îmi place sania şi să mă răstorn de pe ea. Îmi place cînd sunt înfofolită. Să fac fluturaşi. Îmi place să mă plimb printre fulgii mari şi deşi. Să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu ei… Îmi place să-mi lipesc nasul de sticla rece şi să privesc pe geam… cum se aşterne albul.

Îmi place Crăciunul. Îl iubesc în ascuns pe Mos Craciun. Să hoinăresc prin magazine după sclipici şi culoare. Să frămînt cozonac, să mă aşez în vârful bradului ca pe cel mai de preţ glob, să miros prăjituri cu rom…
Îmi place luna martie şi Paştele. Îmi plac sărbătorile.

Îmi place primăvara pentru tot ceea ce este. Îmi plac toate primăverile. Îmi place orice primăvară.
Îmi place să fotografiez cerul în fiecare zi de toamna. Şi pe mine cînd rîd, plîng, sunt furioasă sau speriată. Îmi place să culeg frunze. Îmi place să răscolesc cu picioarele prin frunze. Să le strîng şi să mi le arunc în păr. Îmi plac strugurii care mă înnegresc pe degete şi perele zemoase. Îmi place toamna pentru starea ei şi pentru cît e de darnică.

Îmi place muzica. A foşnetului de frunze, a valurilor, a vântului, a susurului unui pârâu. A cucului, a ciorilor, a rîndunelelor, a greierului, al privighetorii pe care nu am auzit-o încă niciodată. Îmi place cum îmi trosnesc oasele când mă întind şi când îi simt aerul lui alungat din piep în urechea mea. Îmi place clinchetul paharelor. Îmi plac clopoteii. Şi clopotele. Îmi place muzica.

Îmi place dansul…
Îmi place… să fim împreună. Îmi place cum sună „împreună”! Împre-ună! Îm-pre-u-nă!
Îmi place voleiul.
Îmi place agitaţia.
Îmi plac aglomeraţiile.
Îmi plac oamenii.
Îmi place veselia.
Îmi place să râd.

Îmi place să râd cu gura pînă la urechi. Şi da, a început să îmi placă să mă strîmbi când rîd. Cum râd.

Îmi place sughiţul! Hâc!
Îmi place să mă rătăcesc!
Îmi plac labirinturile.
Îmi plac provocările.
Îmi place să bag mîna în foc. Îmi place să mă joc cu focul.

Îmi place curcubeul. Nu ştii unde se termină şi de unde începe. Nu-l înţelegi, nu-l poţi explica… e doar o reflexie extraordinară a luminii.
Îmi place răsăritul… ajungi departe doar aşteptîndu-l.
Îmi place apusul… să o iei de la capat.
Îmi place albastrul… speranţa, liniştea.
Îmi place riscul.
Îmi plac cascadele.
Îmi place mirosul de chibrit ars şi zgomotul de sticlă spartă. Îmi place trosnetul focului în vatră şi jocul de lumini al flăcărilor pe perete.
Îmi place să scriu…
Îmi place tot ce-i stimulativ.

Îmi plac fiorii. Îmi place pielea ca de găina.
Îmi place spontaneitatea.
Îmi place ce-i complicat, dar simplu.
Îmi plac desenele animate.
Îmi place „I don’t want to lose your love tonight”
Îmi plac roşiile. Îmi plac ciupercile.
Îmi place ziua de vineri.
NU-mi place să dorm.
Îmi place îngheţata.
NU-mi place ipocrizia, perfizii, meschinii, linguşitorii sau laşii.
Ador surprizele.
Îmi place să mă alint.
Îmi place să-mi bag nasul peste tot…
Îmi place laptele.
Îmi plac cartofii.
NU-mi place vulgaritatea.

Îmi place apa de trandafiri.

Îmi place iasomia, salcâmul şi liliacul.

Îmi plac brânduşele şi margaretele sălbatice. Ochiul-boului.

Îmi plac pernele moi.
Îmi plac oglinzile.
Îmi plac lacrimile…

Îl ador pe EL.
Îmi place… TOT din ce-mi place. Dar oare nu e prea mult? Mă întreba cineva dacă am unde pune acest TOT…

Ai citi o carte care incepe asa?

Doi ochi nu ne ajung. Nu au cum sa ne ajunga. Eu nu imi amintesc cand am vazut cerul ultima oara. Azi-dimineata am trecut pe sub el, fara indoiala, doar am fost la autogara. Daca as incerca sa-mi amintesc drumul, as realiza ca n-am vazut nici soarele ca e ascuns. Si chiar acum, in momentul asta, daca n-ar fi cele cateva placi de beton de deasupra capului meu, as sta tot sub umbra cerului. Ca se straduieste sa intre pe ochiul de geam din camera cu atat mai putin am observat.

Si desi pot jura ca de macar 9 ceasuri am ochii deschisi, nu cred ca am vazut mare lucru. Trebuie sa caut in ungherele mintii sa-mi amintesc pe unde-am fost si ce-am facut ca sa presupun ce-as fi putut sa vad azi. N-am vazut nimic azi. La ce bun a fost azi ca n-am fost oarba? Cand de fapt am fost…

Tu ce-ai vazut azi? Pe cine? Eu, spre exemplu, nu l-am vazut niciodata pe tata. Cu toate c-am trecut in fiecare zi vreme de mai bine de 18 ani pe langa el.

Pentru ca nasterea mea, ca si a ta, de altfel, a venit la pachet. Intr-o pelinca alba dintr-un fel de postav de jumatate de metru patrat, spalata la nesfarsit cu incheiturile mainilor de mama. Undeva de jur-imprejurul meu se gaseau o mama, un tata si o sora. Care-au devenit mama, tata si sora mai mare. De cand am inceput sa respir si sa pasesc, ei au fost mereu langa mine. Asa cum si cerul e mereu deasupra noastra. Stii ca-i acolo. A fost si ieri si o sa fie si maine. Chiar daca tu dispari, cerul ramane tot acolo. Asa si mama si tata. Oriunde as fi plecat, oricat as fi crescut, de oricine m-as fi indragostit si pe oricine as fi iubit, mama si tata aveau sa doarma in dormitorul de alaturi. Cum poate cerul e gardian al luminii si al aerului si al caldurii, mama si tata au fost gardienii omului – eu.

Prin aceiasi ochi deschisi, dar nevazatori ai mei, mama si tata s-au nascut odata cu mine si special ca sa vegheze asupra mea. Ei nu exista in afara mea. N-au trait inaintea mea si nu or sa mai traiasca nici dupa mine. Povestile de cand erau ei mici, cand s-au casatorit, cand s-a nascut sora’mea, sunt exact asta… povesti. Asa cum si ceea ce scriu eu acum nu poate fi decat o poveste pentru oricine altcineva in afara mea.

Sa exersam iubirea

Pe Oana Pellea nu am intalnit-o niciodata in realitate. Nu as sti sa spun daca ochii ii sunt intr-adevar gravi sau daca prin venele de pe frunte ii curge in falduri mai multa viata si mai multa traire decat noua, celorlalti.

Nu stiu nici macar cum ii sta cand zambeste. Sau de ce zambeste. Personajul ei, nu al celor de pe scena de la teatru.

De fapt, nu stiu nimic despre Oana Pellea. Dar vorbeste despre lucruri frumoase. Si e pacat sa nu o asculti.

Secvente din interviul aparut in revista Elle, luna martie.

Elle: Imi amintesc de o povestire scrisa de Marguerite Yourcenar (Izbavirea lui Wang-Fo din volumul Povestiri orientale) in care batranul pictor chinez Wang-Fo este acuzat de minciuna pentru ca lumea schitata in stampele lui era mult mai frumoasa decat cea reala. Este condamnat la moarte si… ceea ce se intampla dupa este o alta poveste. Eu voiam, de fapt, sa te intreb daca artistii sunt, in fond, niste mincinosi. Te-ai gandit vreodata ca poate fi riscant sa-i arati publicului o lume mai frumoasa decat cea reala?

Oana Pellea: Povestirea e superba, dar nu vorbeste despre minciuna din punctul meu de vedere, ci vorbeste despre perceptie. Fiecare om traieste in lumea lui. Nu exista „lume”, exista „lumi”. Unii dintre noi traiesc in rai, iar altii traiesc in iad. E o alegere personala. Cine nu ar vrea sa vada o lume mai frumoasa si mai buna decat a lui? Iar daca aceasta lume mai luminoasa se materializeaza pe scena sau pe ecran, nu inseamna ca artistii au mintit, ci inseamna ca exista lumi mai bune decat cele pe care le cunoastem noi… Ce mi se pare riscant, in schimb, este sa infatisezi o lume mai urata si mai neagra decat realitatea, sa pui sub lupa pe scena aspectele negative, sau sa alegi din realitatea existenta numai uratul. Omenirea a castigat intotdeauna cand s-a indreptat spre Frumos si spre Armonie. In schimb, atunci cand a ales violenta, agresivitatea…

Elle: Care este teama ta de zi cu zi?

Oana Pellea: Ca nu am indeajuns timp sa cunosc, sa inteleg, sa ma bucur, sa daruiesc, sa impartasesc, sa citesc, sa vad, sa ascult.

Elle: Dar care sunt regretele tale cele mai mari?

Oana Pellea: Regrete? Mie imi place Edith Piaf!

Elle: Esti un om puternic. De unde iti vine forta sa mergi pe un drum drept in viata?

Oana Pellea: Stati pe un varf de munte, in liniste. Stati fata in fata cu marea. Ascultati toaca batuta de maicute la Manastirea Tismana si priviti cerul instelat. Veti intelege de unde vine puterea. Si veti intelege si ca nu ai cum sa nu ai forta si nu ai de ce sa nu alegi sa traiesti frumos. Cred ca atat timp cat esti sanatos depinde de tine in fiecare clipa cum hotarasti sa-ti traiesti viata. Am auzit o vorba care imi place, este a lui Audrey Hepburn: „Ai nevoie de doua maini de ajutor? La capatul bratelor tale, ai doua maini. Pune-te pe treaba!”. Si asa e, ar cam trebui sa ne punem cu adevarat pe treaba cu viata noastra: oricat am vrea sa dam vina pe altii, sa cautam vinovati, nu tine, suntem in totalitate responsabili de ce facem cu viata noastra.

Elle: Dar nu e greu sa te exprimi intr-o lume superficiala?

Oana Pellea: Cu totii traim superficial. Am senzatia ca alergam pe benzi de fitness, din ce in ce mai repede, spre niciunde, fara sa inaintam nici un centimetru. Alergam de nebuni in gol, fara sa mai avem forta sa sarim de pe banda. Alergam si uitam sa mai traim si sa mai daruim. Dar peste tot in lume publicul are nevoie de emotie si acesta este un semn bun, in epoca computerului in care am ajuns la performanta de a nu mai comunica. Am certitudinea ca este nevoie de profesia mea si voi mai exista in ea atat timp cat voi mai simti ca oamenii au nevoie de emotie. Iar teatrul este un spatiu in care se simte foamea de comunicare reala.

Elle: Ce crezi ca le lipseste oamenilor pentru a se purta cu mai multa blandete cu lumea din jur?

Oana Pellea: Exercitiul iubirii.

Elle: Dar pentru iubire ai nevoie de exercitiu? Este ca tangoul?

Oana Pellea: Stii, atunci cand cineva face un gest frumos, ar fi atat de bine sa primeasca un semn de la cei din jurul lui ca aceasta este calea… Ar fi asa de bine sa fie incurajat si sa primeasca un zambet in loc de o palma! Daca cineva te loveste cu rigla peste maini atunci cand inveti sa canti la pian, o sa te raneasca si o sa te faca sa urasti pianul si solfegiile. Dar daca cineva te incurajeaza si iti spune ca e bine, chiar daca nu e exceptional, capeti curaj si teama dispare. Asta e iubirea: un exercitiu constant.

In stagiunea actuala Oana Pellea joaca la Metropolis – Buzunarul cu paine, la Teatrul Foarte Mic – Ma tot duc si la Bulandra - Scaunele.

Tensiometru alb

.

sunt obosita, ziua s-a prelungit cu hopuri de barfe.

mi-e foame, cheful de gatit s-a pitit bine azi si desi am incercat sa-l ademenesc, nu vrea sa se arate.

dar pot sa-mi linistesc sistemul respirator. m-am refugiat in pijamale. am aruncat hainele pe scaun. ziua de azi si-a pierdut de mult ordinea.

abia reintru in normal. si ieri, la ora asta, faceam probabil acelasi lucru. si maine, la ora asta voi face probabil acelasi lucru. cand am devenit dependenta de rutina?

a, nu. nu e asta. m-am zburlit doar pentru ca programul a sarit din limita. as manca o inghetata. sau mai bine niste lapte cu cacao. si cu ceai m-as multumi. alb. sau rosu.

ajutooor pare ca striga tot bucurestiul. in frunte cu salvarile care-mi alearga pe sub geam. sunt in siguranta. sunt in turnul meu de fildes.

si totusi, cat ma revolta acceleratia timpului! cine a inventat timpul a uitat sa-i puna fraie.

sa-ti indrept cravata? sa-i desfacem nodul? sa uitam de masina? sa… hai sa ne plimbam pe pont(on).

Poezie de dupa-amiaza

Azi miroase-a primavara. E cerul clatit de nori si aproape transparent. Daca as indrazni, l-as vedea pe Dumnezeu sezand, zambind cu ingaduinta. Furnicile de noi! Nu cu grauntele-n spate, ci cu preocupari mai grele, prea inutile.

Pe langa mine trece un barbat cu sapca neagra. Ma priveste in ochi. Nu, nu seamana cu tata. Dar seamana cu fratele lui. Uneori am impresia ca-i vad peste tot. Sau poate au cópii straine si ascunse in Bucuresti cu care sa-mi infrane dorul. Altfel de ce s-ar fi uitat direct la mine?! O copie a mamei, oare nu gasesc?

Pana si praful de pe jos s-a ingramadit sub asfalt. I-a intrat prin crapaturi. Sa nu-l deoache vreo pereche de pantofi. Dar, de la mirosul care ni se plimba pe sub nasuri, ai avea impresia ca ti-e teama sa nu calci pe ghiocei. Ce, n-ai vazut ghioceii? Bineinteles ca nu e prea devreme pentru ghiocei. Desi, recunosc, acasa sunt scosi la tarabe abia de ziua lor. Pe la 1 martie.

1 leu buchetul. Buchetelul, am vrut sa spun. Hai pe la Unirii, si-ai sa vezi cum stau ingramaditi ghioceii intr-o frunza cruda in poale la tiganci. Tigancile au sere de ghiocei? Sau traiesc la marginea padurii?

Chiar miroase a primavara. Au contribuit si doua raze minore de soare, azi, pe la amiaza. Au tasnit prin geam, mai sa ma ocheasca. M-au chemat la joaca, dar n-ar fi avut cine sa mai lamureasca paienjenisul imperecherii umane de care ma ocupam atunci.

Iar cand mi-am ridicat capul dintre cuvintele obraznice si neastamparate, uite-le! Imi fac din mana de pe varful dealului. Alearga in partea cealalta a globului. Neastamparatele! Mi-au desenat chiar si-o panglica roz peste blocuri si mansarde. De Ramas-bun. Ce daca-i aproape stearsa?! Tot roz…

Sa-l contrazica pe amatorul relatiilor discrete ca nu e chiar cum spune. Aproape deloc. Auzi! Eu… trista?! Foarte trista?! Sunt eu mult prea trista?! Eu n-am vazut… mi-ar fi spus tot tata.

Dar mi-e pofta de lalale. Zau mi-e pofta! Uite, bine. Sunt trista ca nu am lalele.

Cat pot sa-mi placa niste lalele! E prima data cand imi atat de mult. Dar a inceput mai demult. Eram pe la Obor si mi-au facut din ochi. Cat tupeu!… m-am gandit eu. Si le-am luat acasa sa flirtez cu ele de pe masa.

Dupa ele a urmat tot alt buchet si altul. Insa Sshht, n-a luat nimeni parte la orgia noastra. Numai in cateva poze a ramas dovada. Acum sunt trista. N-am lalele. Si nici ele. Nu-si mai amintesc de mine.

Dar toporasii? Ei cand or sa apara?

Stiai ca prin parcuri iarba a-nverzit de bucurie? Ti-am spus eu ca e primavara!… Iarba, iarba, vrem ostasi! Pe cineeee? Pe bucurieeee!

Gata, nu mai sunt trista. M-am ascuns in parc. Tu vii?

Pentru voi, cei cu părinţi

Zilele trecute l-am zărit de Florin Piersic la tv. Şi m-am oprit să-l ascult. E un mare flecar. Nu l-am auzit vreodată vorbind despre adevăruri absolute. Dar e un cuceritor. O persoană de care nu ai cum să te plictiseşti ascultând-o. Un interpret grozav! Chiar şi pe el se joacă delicios. A fost ziua lui. A trecut printr-o mulţime de ani. Ai lui nu par grei.

Deşi de data asta vorbea ceva mai grav.

Piersic e una dintre persoanele care a descoperit părinţii în viaţa lui. După ce ei n-au mai fost. Ca noi toţi, de altfel. Şi a căror amintire se chinuie să o ţină vie. Oameni bătrâni care mai plâng după părinţii putregăiţi. Dragoste în stare pură.

Şi l-am simţit mai aproape de mine. Pe lângă pofta de viaţă – chiar dacă n-o mai arăt – împărtăşim şi recunoştinţa profundă pentru acei doi oameni care ne-au purtat cele mai mari şi mai grele griji. Care ne-au iubit cu adevărat necondiţionat. Mama, cu multă fericire o spun, încă mă iubeşte.

La sfârşit, la sfârşitul emisiunii, a recitat o poezie. Compusă de Adrian Păunescu. Niciodată nu mi-au plăcut poeziile lui. Nici nu i-am dat prea multe şanse. Pe Adrian Păunescu îl asculta tata la ore târzii la televizor. Dar mie nu avea ce să-mi spună. Mi-a spus de data asta.

Recitată de Piersic, am găsit într-o poezie zeci de sensuri şi adevăruri. Zeci de gânduri pe care nu mi le-am (mai) auzit. Pe care le-am ignorat. Care acum năvălesc.

Sunt recunoscatoare lumii (dumnezeieşti) pentru că o mai am pe mama. Dar cred că bucuria ei cea mai mare nu poate fi decât propria-mi bucurie. De asta îi spune iubire.

Repetabila Povară

Cine are parinti, pe pamânt, nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc.

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt parinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni,

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii batrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are parinţi, pe pământ, nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Ca povară îi simţi si ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi vesti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns,

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Eu am donat. Tu vei dona?

Azi ma simt speciala. Si inca putin ametita. Starea mea e suma mai multor intamplari, dar in momentul asta, una anume conteaza.

E primul obiectiv indeplinit in 2009. Si am o lista destul de lunga. Iar pe cei care nu vor fi deacord cu mine (se vor lauda cu o lista si mai lunga), ii asigur ca sunt obiective nu tocmai de ici de colo. Ramane de vazut!

De Craciun, am fost acasa. De fapt, pe toata perioada sarbatorilor am stat acasa. Am petrecut timp de calitate cu mama. La urma urmelor, n-am s-o mai vad jumatate de an. Inca nu stiu cum voi suporta asta, dar de ce sa fiu pesimista?!

Si ce ocazie mai buna pentru o terapie de televizor? Ca doar, de obicei, il pornesc numai pentru meciurile cu Steaua.

Astfel, a ajuns la mine campania Doneaza sange. Reclama aceea cu ambulanta care porneste la drum, apoi apare mesajul „Care-i graba?” . Dupa care arata cum medicii asteapta cu pacientul pe masa de operatie din cauza ca punga de sange este goala.

Poate ca nu a avut tocmai un super-impact asupra mea, dar mi-am dat seama ca e ceva ce pot face. Iar daca imi adaug experientele spitalicesti, plus ale celor dragi mie, iese un cocktail destul de convingator. La urma urmelor, si eu am fost la un pas de a avea nevoie de transfuzie acum cativa ani.

Asa ca azi-dimineata am pus telefonul sa sune la 7. M-am trezit la si jumatate si am pornit in cautarea centrului de transfuzie. Au program de la 7:30 pana la 13:30. Si se poate dona la Centrul de transfuzie sanguina de pe str.Caracas, nr.2-8 (zona Victoriei) sau la Spitalul de urgenta Floreasca ori la Fundeni.

La Centru, unde m-am dus eu, se intra pe o usa dubioasa rau, vecina si asemanatoare cu intrarea in garaj, apoi dai peste o sala cu cateva randuri de scaune ca la cinema. De acolo, urci la etajul 1, la camera 54 si iti lasi buletinul. M-a intampinat o doamna nu tocmai vesela care a tinut sa ma anunte ca ziua nu e deloc buna si e inca dimineata. Deci e cu preferinte de salut. Varianta recomandata a fost „’Neata!“.

Apoi cobori iar la parter si astepti sa te auzi strigat in cele 2 boxe agatate de tavan. Urci din nou la etajul 1 si completezi o fisa care contie urmatoarele intrebari:

1. Considerati ca aveti o stare buna de sanatate ?

In ultima vreme ati avut:

- o pierdere in greutate neasteptata;

- febra inexplicabila;

- tratament stomatologic, vaccinari.

2. Urmati vreun tratament medicamentos?

3. In ultimele 12 luni ati avut contact sexual cu:

- un partener cu hepatita sau HIV pozitiv;

- un partener care se drogheaza prin injectie;

- un partener care este platit pentru sex;

- parteneri multipli.

V-ati injectat vreodata droguri?

Ati acceptat bani pentru a intretine relatii sexuale?

Ati schimbat partenerul/partenera in ultimele 6 luni?

Cati/cate parteneri/partenere ati avut in ultimele 6 luni?

4. De la ultima donare sau in ultimele 12 luni ati suferit:

- o interventie chirurgicala sau interventii medicale;

- tatuaje, acupunctura, gauri pentru cercei;

- ati fost transfuzat(a)?

Pentru femei:

- ati fost insarcinata?

Data nasterii copilului:

Data ultimei menstruatii:

5. V-ati nascut, ati trait sau calatorit in strainatate?

Unde?

Cand?

6. Ati fost in detentie in ultimul an?

7. Ati fost expus la hepatita (bolavi in familie sau risc profesional)?

8. Ati suferit vreodata de:

- icter, tuberculoza, febra reumatica, malarie?

- boli de inima, tensiune arteriala mare sau mica?

- accidente vasculare cardiace sau cerebrale?

- astm?

- convulsii, boli nervoase?

- boli reumatice (diabet, ulcer, cancer)?

- boli transmise sexual?

Sunteti fumator?

Cand ati consumat ultima data alcool?

Ce bauturi ati consumat?

In ce cantitate?

9. Ati fost refuzat sau amanat la o donare anterioara?

10. Aveti pasiuni sau ocupatii ce necesita atentie speciala 24 de ore postdonare (de exemplu: sofer, scafandru, alpiniste etc.)?

Declar pe propria raspundere/Semnatura

In numele bolnavilor ce vor beneficia de acest sange, va multumim pentru nobilul dumneavoastra gest.

La majoritatea intrebarilor se raspunde cu Da/Nu si ti se cere sa fii sincer.

Dupa ce ai completat formularul, mergi la camera 42 si o doamna asistenta iti mai pune un rand de intrebari, iti completeaza o alta fisa si te trimite la laborator pentru analiza de sange. Pe acelasi etaj, am uitat numarul camerei.

O doamna cu ochelari, baricadata dupa un geam de sticla, scoate doua bucatele de sticla, le aseaza pe masa, iar din 4 sticlute pune 3 picaturi pe prima, si inca 1 pe a doua. Substatele din sticlute sunt colorate: galben, albastru si… incolor si corespund celor 3 grupe sanguine: A2, B3 si 01. Incolora e si cea de-a 4-a substanta, cu care se testeaza rH-ul.

Apoi iti dezinfecteaza si inteapa degetul inelar destul de adanc si ia cu capetele altei bucatele de sticla sange de pe deget si amesteca cu picaturile respective. Iti noteaza pe fisa rezultatele si ai mai scapat de un pas.

Eu am rH pozitiv! Si tare m-am bucurat! Pentru ca inseamna ca pot sa fac si mai mult de 2 copii (parca am spus ca vreau 6, nu?!).

Dupa care mergi inapoi la camera 42, unde o doctorita tare de treaba te invita sa iei loc, sa iti sufleci maneca de mana stanga, te intreaba daca ai mancat, daca ai baut apa, daca ai la tine apa, ce boli iti amintesti sa fi avut de cand erai mic. Si alte detalii legate de aspectul medical. Iti ia tensiunea, iti asculta inima, completeaza si ea in fisa, dupa care poti sa-ti bagi mainile in buzunar si sa urci la 2, unde se face recoltarea propriu-zisa.

In primul si-n primul rand, eu nu mancasem nimic. Stiam ca in general, cand mergi la analize trebuie sa fie pe stomacul gol si nu am vrut sa risc sa trebuiasca sa ma intorc alta data. Nu aveam apa la mine – nu e obligatoriu, dar recomadat, ca sa fii cat mai hidratat -, iar tensiunea, ca de obicei, numai 10 cu 6.

Deci, de luat aminte ca e recomandat sa iei un mic dejun lejer si eventual sa eviti grasimile.

Cand am ajuns la 2, am intrat in vorba cu cativa domni ce tocmai iesisera de la donare, pareau destul de voiosi. Si eu eram senina, n-aveam emotii. Nu m-am temut niciodata de un ac. Ba ar fi si culmea dupa cate injectii am facut. Mai ales ca tata era sa ma dea odata la o asistenta. Ea avea un baietel, dar ii placea de mine ca nu plangeam la injectii si i-a propus lui tata sa faca schimb. Evident ca si tata vroia un baietel, dar a fost prea mandru de mine ca sa ma lase. Mereu imi spunea inainte sa intram in cabinet: „Sa nu plangi, da?“

Si nu, nu am plans niciodata.

Apoi astepti. Astepti pana iti vine randul si te striga iar. Fara difuzoare, iese domnul asistent pe hol. Intri, iti pui haina in cuier si te asezi pe unul din paturile speciale de recoltare. Te intreaba data nasterii, numele parintilor ca sa le confirmi ca esti chiar tu, apoi vine cu punga speciala la tine si te inteapa cu un ac… destul de gros. Cred ca cel mai gros cu care mi s-a luat sange vreodata. Dar asta nu inseamna ca intepatura e mai dureroasa, ba chiar e motiv de bucurie. Sangele curge mai repede si scapi mai usor.

Punga e conectata la un aparat care o tot leagana dintr-o parte in alta si care masoara cantitatea de sange donata. Pe la 400 si ceva de mililitri incepe sa tiuie. Gata, ai scapat! De fapt, dupa ce iti baga acul la inceput, iti mai ia sange in vreo 2-3 eprubete, pentru analize.

Bineinteles ca si de data asta am fost viteaza. La urma urmei, ce mare scofala?! Doar ca m-am gandit sa mai stau putin, sa mai tin vena apasata pana se opreste sangele. Toata lumea mai statea 2-3 minute.

Si ma asez linistita pe un pat nefolosit.

Curioasa, ridic vata de pe brat… Surpriza! Mi-a tasnit sangele in sus, cred ca pana la o inaltime de mai bine de un centimetru. Si nu exagerez! Nu mai nimeream cum sa pun vata inapoi mai repede si sa tin mai apasat.

Apoi, usor, usor au inceput sa-mi amorteasca picioarele, simteam furnicaturi. Si m-a luat un val de caldura. Dar n-am apucat sa o mai si spun.

Ca am inceput sa vad cu zgomot (exact, ca la fotografii). Zic, ia totusi sa ma intind putin, mai stau inca un minut.

Stau eu ce stau. Gata, ma ridic iar in sezut. Vroiam sa plec.

Da’ parca nu mai auzeam chiar bine. Si numai ce mi se infunda urechile de tot (cred ca nu mai auzeam in procent de 90%). Iar imaginea din fata ochilor se decolora tot mai tare pana a ramas o panza alba. M-am intins inapoi. Ceva de genul: stai usurel, unde te grabesti asa tare?!

Dar nici intinsul asta nu parea sa aiba vreun efect. Vine o doamna asistenta la mine – o vedeam ca prin lupa – imi pune mana pe frunte: „Mama, dar tu esti fleasca“. Si desi n-am vrut sa recunosc, imi curgeau cateva firisoare de transpiratie pe fata. Imi desface fularul de la gat si imi face putin aer.

Eu eram in continuare in Purgatoriu, undeva intre constient si inconstient. Asa ca am activat auto-motivarea: „Ei, hai! Revino-ti! Ce-mi faci acuma? Te-ai laudat ca esti tare si acum te faci de ras? Hai, concentreaza-te si revino-ti!“ Desi simteam ca nici intinsa nu pot sa ma mai tin si o sa cad si de pe pat.

Vine si se uita la mine si domnul asistent care mi-a luat sange: „Hmm, arati cam palida…“ - No really?!

Dupa cateva minute, inainte sa ma apuce disperarea, am inceput sa-mi revin, mi se limpezea privirea, scadea presiunea din cap si auzeam din nou. Mi-a zambit o alta donatoare, dar nu puteam percepe cat de aproape sau departe de mine e.

Ca sa imi fac curaj, m-am ridicat iar in sezut si am inceput sa zambesc. Mai mult ca sa nu ma dau de gol. Nu neaparat sa o fac inutil pe viteaza, dar cand imi propun ceva, nu ma pot razgandi pe drum. Puteam sa fiu si „pacatoasa“, cum am pozat in decembrie, la spital. Dar de data asta imi propusesem sa fiu „batoasa“.

Dragutul de asistent – chiar a fost amabil – mi-a pus o cana de ceai, a turnat un calciu in el si mi-a recomandat sa-l beau in cel putin 20 de inghitituri.

Ei, eu am fost singura ametita de pe acolo. Si asta din cauza ca nu am mancat si pentru ca am tensiunea mica, in general. Pana la urma 450 de ml de sange, adica 10% din totalul existent in corp nu-i chiar o nimica toata. Vestea buna e ca-l refaci in intregime in 24 de ore. Asa ca mai am un pic si e ca si cum nici nu as fi donat.

Nu cred ca acelasi lucru l-ar putea spune si cele trei vieti care pot fi salvare cu sangele de la un singur donator. Ma simt foarte multumita ca am putut sa fac ceva, pentru cineva!

Dar pentru cei pentru care aceasta satisfactie emotionala nu conteaza foarte mult, se pot bucura de cele 2 adeverinte pe care le primesti si de cele 7 bonuri de masa a cate 8,3 lei fiecare. Adeverintele sunt: una pentru serviciu, ai dreptul la o zi libera si una pentru RATB, ti se ofera 50% reducere la abonamentul pe o luna.

Printre cei care se mai aflau la Centrul de donare, majoritatea erau grupuri de cate 2-4 persoane care donau pentru cineva anume. Din 10 persoane, maxim 2 donau din proprie initiativa si fara un interes specific decat acela de a face un gest de umanitate.

Cand mi-am propus sa merg sa donez sange, am intrebat si alti prieteni daca sunt binevoitori. O singura persoana a acceptat.

Pentru mine pare un lucru atat de simplu si atat de la indemana. Un lucru, pe care, repet, il pot face si care poate pentru altcineva conteaza cat o viata. Poate n-as renunta la un organ, si asta numai din cauza ca nu se reface, dar o punga de sange nu ma costa nimic.

Eu am donat. Tu vei dona?

Drumuri alese de-un copil

Cand am inceput Facultatea de Jurnalism, la primul curs de Sintaxa discursului, doamna profesoara ne-a cerut sa scriem un eseu in care sa explicam de ce vrem sa studiem Jurnalismul. Imi amintesc ca ma uitam in jurul meu cu ochi mari. Toti colegii se apucasera de scris, eu asteptam sa imi sopteasca cineva raspunsul. Tu nu stii de ce am dat la Jurnalism?

O intreb pe Laura. Tu de ce ai dat la Jurnalism? Si imi raspunde cu naturalete ca pentru ea era imposibil sa faca alta alegerea, asta isi dorea, asta o preocupa. Dar eu? Eu ce stiu despre jurnalism?

Mi-am dorit sa dau la Comunicare. (Si am dat. Si acolo.) Pentru ca mi se pareau foarte interesante cursurile. Pentru ca am avut in mana o brosura. Pentru ca sora unei colege de-a sora’mii daduse la Comunicare. Asa am aflat ca exista Facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Si am crezut atunci ca vreau sa stiu despre toate lucrurile acelea. Si ca raman cu multe usi deschise, pot sa o apuc pe ce drum vreau.

Nu-mi doream sa fiu ceva anume. Nu-mi doream ceva anume. Eram probabil imprastiata. Si nu stiam mare lucru despre mine. Cu atat mai bine, zic eu acum, ca nu am facut din facultate o decizie grea. Si oricum, singurul lucru musai era sa-mi placa. Si eventual sa nu fie de profil real.

In septembrie, dupa 15 septembrie, m-am dus cu inima in dinti sa ma inscriu la Jurnalism. Venise ca din cer ideea asta sa ma inscriu la Jurnalism. Dar nu neaparat ca o revelatie pentru ca ma inscrisesem si la Stiinte Politice si la Relatii Internationale si probabil si la Administratie Publica. De ce? Habar n-am! (Nu stiam ce vreau?! – trebuia sa stiu?!)

Dupa ce am achitat prima rata, m-au primit cu bratele deschise. La Jurnalism. Si cred ca unul dintre motivele pentru care am ramas la ei e ca mi-a placut cladirea. Numai din sticla, parea ceva mai asemanator cu ce-mi imaginasem eu ca inseamna Bucurestiul. (In comparatie cu SNSPA-ul, adica Facultatea de Comunicare, un conac parasit – am si scris un text despre cum mi s-a arata mie cladirea asta, o sa-l caut).

Si atunci, de ce am dat la Jurnalism? Nu ma visasem niciodata crainica sau orice alta variatie de aparitie in cutia magica plina de culori si sunete. Ba nici nu ma imaginasem! Nu era crezul meu de urmat si nici filosofia de viata. Presupuneam doar ca jurnalistii nu stau 8 ore lipiti pe un scaun, iar asta mi se parea ceva grozav. Cu atat mai mult daca luam in calcul energia de care debordam pe atunci. Si rapiditatea procesului de plictiseala. Imi trebuia ceva in care sa ma implic, sa ma consume.

Dar nu stiam nimic. Nu-mi povestise nimeni. Dadeam cu presupusul.

De ce am dat la Jurnalism? Daca raspunsul nu vine din inima, din suflet, atunci hai sa il caut in cap. De ce as fi putut sa dau la Jurnalism? Stiam ca imi trebuie un raspuns interesant. Cu atat mai mult cu cat era promisa si o prima nota.

De ce as fi putut sa dau la Jurnalism? Am uitat. Stiu ca am scris ceva despre Creanga. Si ca mi s-a parut o idée grozava. Eu, mostenindu-l pe Creanga. Eram entuziasmata si speram sa fiu laudata sau, macar, evidentiata.

Dar povestile lui Nica adaptate dupa pixul meu n-au impresionat pe nimeni. Am luat 9. Si nu mi-a cerut nimeni sa o citesc in fata amfiteatrului. Aceea a fost prima clipa din care am intrat in anonimat. Prima clipa din care asa-zisul meu talent era cantarit cu instrumente cu mult, mult mai precise.

Isnoavele noastre moldovenesti nu prind la Bucuresti. Ce ma fac, Nica?! Domnule Creanga?

Ceva mai tarziu, episodul se repeta la cursul de Radio. De ce ai dat la Jurnalism?

Dar de data asta eram semi-pregatita. Stiam ca imi trebuie un raspuns. Si m-am legat de singurul lucru de care ma putusem lega. Cu tv-ul n-am nici in clin, nici in maneca. Nu stiu decat ca cei care apar la tv sunt considerati cei mai frumosi si mai destepti si mai importanti. Daca apari la tv, esti cineva. Dar in provincie televiziune e (inca) ceva prea formidabil ca sa iti treaca prin cap ca ai putea sa apari si tu intr-o zi pe sticla prafuita.

Si oricum, la noi in familie, politicienii erau oamenii de sus, ai’ mai destepti si mai importanti. Tata se uita cu admiratie la ei si spunea din cand in cand ca asa ar vrea sa ma vada. Culta, cu un vocabular bogat, cu o minte agera. Asa se vedeau pe vremea aceea politicienii la tv. Preferatul lui nepolitician – chiar asa, ce era el?! Critic? – domnul Brucan. Noi mergeam la biserica si niciodata nu gaseam masa asezata cum il rugam inainte sa plecam pentru ca nu se terminase emisiunea cu Brucan.

Iar cu radioul nici atat. Pe vremea aceea ascultam emisiunile de gramatica de pe Radio Romania Actualitati si topurile de sambata seara. Inca imi pun problema de ce nu zicem „iti cer scuze“ in loc de „imi cer scuze“.

A mai ramas presa scrisa. Cotidianele pareau ceva de speriat. Cand sa scrii intr-o singura zi articolul si sa te mai si documentezi si cine stie ce mai presupune?! Dar scrisesem acasa cateva scrisori de dragoste, un discurs si alte cateva povestiri. Apoi s-a gasit o doamna profesoara romantioasa sa-mi bage in cap ca am ascunse perle si le scot fara sa-mi dau seama. Vanitatea mea a fost pe faza. Si a inceput sa-mi placa ipostaza. Si sa ma cred tot mai mult.

Pana la urma, chiar reusisem o data sa fac toata clasa sa planga. Mie imi placea ce scriam. Scriam in fiecare zi. Scrisori lungi, lungi. Si spuneam ca ma cert cu filosofii sau ca nu stiu cum se joaca cu mine patratelele foii. Nu stiu de unde le scoteam, dar aveam destule. Puteam sa scriu fara sa ma opresc ore intregi. Trimiteam scrisori de cate 20-30 de pagini. Acum, cand mi se intampla aproape insutit mai multe lucruri, nu cred ca as putea sa depasesc 1-2 pagini.

Si atunci, de ce am dat la Jurnalism? Aha! Am gasit! Imi place sa scriu… (cu o mimica plina de multumire).

Domnule profesor, mie imi place sa scriu! Eu asta vreau sa fac, sa lucrez in presa! Vreau sa scriu! Dar nici atunci nu o spuneam cu toata inima din doua motive. Odata ca nu o mai aveam pe doamna profesoara sa imi spuna ce randuri minunate ii dau sa citeasca – si daca nu mi-o spune cineva in carui opinie am incredere, uit si ma deznadajduiesc. Mereu mi s-a parut foarte mic si foarte putin ce-am facut. Pentru ca nu depuneam nici un efort. Era o stare de sine.

Si a doua oara pentru ca mi se pareau cotidianele un fel de Baba Cloanta. Si pe atunci credeam ca numai cotidiene exista.

De asta am dat la Jurnalism! Pentru ca s-ar putea…

Nu pentru ca as fi crezut, as fi vrut, as fi sperat.

In schimb, daca anul asta voi reusi sa duc la bun sfarsit noua nastrusnicie, o sa pot sa spun: am facut asta dintotdeauna!

Anume! Am cusut, am descusut, am taiat, am desenat. Am stricat. Cea mai grozava creatie a mea este o pereche de pantaloni din stofa, in carouri albastre, pe care am vrut sa o fac fusta. Iar pe locul doi blugii carora le-am taiat bata de jos, apoi i-am cusut cu x-ul mari si le-am facut model pe solduri si pe buzunarele de la spate – am rupt gura targului cu ei, i-am purtat mult timp – n-aveam cum sa nu fiu remarcata. Pe locul doi este rochia mamei dintr-un material impletit la masina – nu mai stiu cum se cheama, un fel de tricot – din care am facut o bluza si o fusta pe care le mai am si acum in dulapul de acasa. De fapt, pe toate cred ca le am.

Iar cand mi s-a pus pe dinainte tava cu obiecte, ghici ce am ales! Nu, nu stiloul. Pe ala l-a ales sora’mea. Desi mi-ar placea sa fiu scriitoare.

Papiota cu ata alba si ac.

Doamna profesoara de latina mi-a spus odata ca asta nu inseamna ca o sa fiu croitoreasa. Nu e o solutie sa vezi lucrurile neaparat ca atare. „Poate ai un drum lung in viata care…“ Nu-mi mai amintesc ce-a spus. Dar m-a fascinat cu raspunsul ei.

De haine la papusi nici nu mai vorbesc! Aveam o traista plina cu bucati de materiale. Si inca una cu papiote. Eram fascinata ca erau de toate culorile. Iar cand mama, croitoreasa la randul ei, a adus si o tafalca cu bumbisori mici si minunati, am fost in extaz. Imi plac nasturii la nebunie. Nasturii si buzunarele. Daca ar fi dupa mine, toate hainele ar trebui sa aiba buzunare!

Dar toate fetitele fac haine la papusi. Nu ma pot lauda cu asta.

Alta data, de Mos Nicolae, am adunat de prin casa toate sticlariile care nu mai foloseau la nimic – pahare desperecheate, dopuri, veze mici, bomboniere, boluri. Tata a lucrat la fabrica de sticla, asa ca erau destul de spart prin casa. Ba poate chiar de la el mi se trage. Mi-a ramas in cap zugraveala pe care am avut-o in casa la un moment dat. Carouri largi albastru inchis cu albastru deschis si alb in sufragerie, iar in hol pe nuante de bej. Si daca imi amintesc bine, era inventia lui tata.

Mai apoi a urmat era ghipsurilor. Draperii la geamuri, turturi la bec si diferite alte forme de agatat pe perete sau pe post de bibelou. Imi amintesc cei doi ingerasi, capul de lup, taranul cu dovleci. Imi fura tata acuarelele si colora ghipsul intarit. Iesea minunat!

Ba saptamanile trecute am aruncat un tablouas facut la gradinita. 6 fasii de lambriu subtire lipite incrusit peste care am agatat cateva floricele variate nemuritoare. Cata migala pentru mainile mele neastamparate!

Cata creativitate aveam in viata!

Si din sticlarii pus acuarele, ate, seminte si orice mai gaseam prin casa, am facut cadouri la colegii de clasa. Lor le-a placut! Iar mie mi-a parut rau ca nu avusesem pentru toti…

De la tata care de la meseria de lacatus mecanic, apoi de zugrav a ajuns sa stie sa faca orice cred ca mi se trage. Tata se pricepea sa faca o casa de la zero. La noi in casa nu a calcat niciodata un alt fel de mester. De la pus podea, centrala, faianta, zugravit, reparat instalatii pana la gatit, reparat papuci si tuns (pana in clasa a 10-a nu am fost niciodata la frizer).

Sa tai si sa cos nu a fost niciodata ceva ce mi-am propus sau mi-am dorit sa fac. Pur si simplu m-am apucat.

Si o sa ma reapuc.

Da, si eu ma intreb cum se imbina Relatii Publice cu Fotografia, Jurnalismul cu Machiajul si Scrisul cu Marketingul. Sper sa ma opresc la domeniile astea. Ba am uitat de Managementul afacerilor!

Si da, ma si preocupa in continuare imprastierea. Dar sper ca lucrurile or sa se cearna de la sine.

Asa am descoperit-o pe Lala. I-am citit posturile de pe blog, i-am vazut rochitele, am mai cautat si prin alte locuri despre ea si cand am tras linie, am vazut ca e pe masura mea. Mi s-au tulburat energiile cu ale ei.

Crede in dragoste si spera in feminitate. In primul rand asta ne-ar lega. Si apoi, face rochite nemaipomenite. Pentru care pune toata daruirea ei de sine. O percep ca pe un cadou de care nu-mi vine sa ma ating doar-doar il pot pastra intact la nesfarsit.

Ma lasa purtata de valul promovarii si v-o prezit si voua pe Lala. Cea pe sufletul meu.

Am spus ca ador rochitele? Si ca ma dau in vant dupa feminitate, dantelarii si materiale pariziene? Lala le scoate din zestre…

O portie buna de succes si de incredere ii doresc Lalei!