Doi ochi nu ne ajung. Nu au cum sa ne ajunga. Eu nu imi amintesc cand am vazut cerul ultima oara. Azi-dimineata am trecut pe sub el, fara indoiala, doar am fost la autogara. Daca as incerca sa-mi amintesc drumul, as realiza ca n-am vazut nici soarele ca e ascuns. Si chiar acum, in momentul asta, daca n-ar fi cele cateva placi de beton de deasupra capului meu, as sta tot sub umbra cerului. Ca se straduieste sa intre pe ochiul de geam din camera cu atat mai putin am observat.
Si desi pot jura ca de macar 9 ceasuri am ochii deschisi, nu cred ca am vazut mare lucru. Trebuie sa caut in ungherele mintii sa-mi amintesc pe unde-am fost si ce-am facut ca sa presupun ce-as fi putut sa vad azi. N-am vazut nimic azi. La ce bun a fost azi ca n-am fost oarba? Cand de fapt am fost…
Tu ce-ai vazut azi? Pe cine? Eu, spre exemplu, nu l-am vazut niciodata pe tata. Cu toate c-am trecut in fiecare zi vreme de mai bine de 18 ani pe langa el.
Pentru ca nasterea mea, ca si a ta, de altfel, a venit la pachet. Intr-o pelinca alba dintr-un fel de postav de jumatate de metru patrat, spalata la nesfarsit cu incheiturile mainilor de mama. Undeva de jur-imprejurul meu se gaseau o mama, un tata si o sora. Care-au devenit mama, tata si sora mai mare. De cand am inceput sa respir si sa pasesc, ei au fost mereu langa mine. Asa cum si cerul e mereu deasupra noastra. Stii ca-i acolo. A fost si ieri si o sa fie si maine. Chiar daca tu dispari, cerul ramane tot acolo. Asa si mama si tata. Oriunde as fi plecat, oricat as fi crescut, de oricine m-as fi indragostit si pe oricine as fi iubit, mama si tata aveau sa doarma in dormitorul de alaturi. Cum poate cerul e gardian al luminii si al aerului si al caldurii, mama si tata au fost gardienii omului – eu.
Prin aceiasi ochi deschisi, dar nevazatori ai mei, mama si tata s-au nascut odata cu mine si special ca sa vegheze asupra mea. Ei nu exista in afara mea. N-au trait inaintea mea si nu or sa mai traiasca nici dupa mine. Povestile de cand erau ei mici, cand s-au casatorit, cand s-a nascut sora’mea, sunt exact asta… povesti. Asa cum si ceea ce scriu eu acum nu poate fi decat o poveste pentru oricine altcineva in afara mea.
Pe Oana Pellea nu am intalnit-o niciodata in realitate. Nu as sti sa spun daca ochii ii sunt intr-adevar gravi sau daca prin venele de pe frunte ii curge in falduri mai multa viata si mai multa traire decat noua, celorlalti.
Nu stiu nici macar cum ii sta cand zambeste. Sau de ce zambeste. Personajul ei, nu al celor de pe scena de la teatru.
De fapt, nu stiu nimic despre Oana Pellea. Dar vorbeste despre lucruri frumoase. Si e pacat sa nu o asculti.
Secvente din interviul aparut in revista Elle, luna martie.
Elle: Imi amintesc de o povestire scrisa de Marguerite Yourcenar (Izbavirea lui Wang-Fo din volumul Povestiri orientale) in care batranul pictor chinez Wang-Fo este acuzat de minciuna pentru ca lumea schitata in stampele lui era mult mai frumoasa decat cea reala. Este condamnat la moarte si… ceea ce se intampla dupa este o alta poveste. Eu voiam, de fapt, sa te intreb daca artistii sunt, in fond, niste mincinosi. Te-ai gandit vreodata ca poate fi riscant sa-i arati publicului o lume mai frumoasa decat cea reala?
Oana Pellea: Povestirea e superba, dar nu vorbeste despre minciuna din punctul meu de vedere, ci vorbeste despre perceptie. Fiecare om traieste in lumea lui. Nu exista „lume”, exista „lumi”. Unii dintre noi traiesc in rai, iar altii traiesc in iad. E o alegere personala. Cine nu ar vrea sa vada o lume mai frumoasa si mai buna decat a lui? Iar daca aceasta lume mai luminoasa se materializeaza pe scena sau pe ecran, nu inseamna ca artistii au mintit, ci inseamna ca exista lumi mai bune decat cele pe care le cunoastem noi… Ce mi se pare riscant, in schimb, este sa infatisezi o lume mai urata si mai neagra decat realitatea, sa pui sub lupa pe scena aspectele negative, sau sa alegi din realitatea existenta numai uratul. Omenirea a castigat intotdeauna cand s-a indreptat spre Frumos si spre Armonie. In schimb, atunci cand a ales violenta, agresivitatea…
Elle: Care este teama ta de zi cu zi?
Oana Pellea: Ca nu am indeajuns timp sa cunosc, sa inteleg, sa ma bucur, sa daruiesc, sa impartasesc, sa citesc, sa vad, sa ascult.
Elle: Esti un om puternic. De unde iti vine forta sa mergi pe un drum drept in viata?
Oana Pellea: Stati pe un varf de munte, in liniste. Stati fata in fata cu marea. Ascultati toaca batuta de maicute la Manastirea Tismana si priviti cerul instelat. Veti intelege de unde vine puterea. Si veti intelege si ca nu ai cum sa nu ai forta si nu ai de ce sa nu alegi sa traiesti frumos. Cred ca atat timp cat esti sanatos depinde de tine in fiecare clipa cum hotarasti sa-ti traiesti viata. Am auzit o vorba care imi place, este a lui Audrey Hepburn: „Ai nevoie de doua maini de ajutor? La capatul bratelor tale, ai doua maini. Pune-te pe treaba!”. Si asa e, ar cam trebui sa ne punem cu adevarat pe treaba cu viata noastra: oricat am vrea sa dam vina pe altii, sa cautam vinovati, nu tine, suntem in totalitate responsabili de ce facem cu viata noastra.
Elle: Dar nu e greu sa te exprimi intr-o lume superficiala?
Oana Pellea: Cu totii traim superficial. Am senzatia ca alergam pe benzi de fitness, din ce in ce mai repede, spre niciunde, fara sa inaintam nici un centimetru. Alergam de nebuni in gol, fara sa mai avem forta sa sarim de pe banda. Alergam si uitam sa mai traim si sa mai daruim. Dar peste tot in lume publicul are nevoie de emotie si acesta este un semn bun, in epoca computerului in care am ajuns la performanta de a nu mai comunica. Am certitudinea ca este nevoie de profesia mea si voi mai exista in ea atat timp cat voi mai simti ca oamenii au nevoie de emotie. Iar teatrul este un spatiu in care se simte foamea de comunicare reala.
Elle: Ce crezi ca le lipseste oamenilor pentru a se purta cu mai multa blandete cu lumea din jur?
Oana Pellea: Exercitiul iubirii.
Elle: Dar pentru iubire ai nevoie de exercitiu? Este ca tangoul?
Oana Pellea: Stii, atunci cand cineva face un gest frumos, ar fi atat de bine sa primeasca un semn de la cei din jurul lui ca aceasta este calea… Ar fi asa de bine sa fie incurajat si sa primeasca un zambet in loc de o palma! Daca cineva te loveste cu rigla peste maini atunci cand inveti sa canti la pian, o sa te raneasca si o sa te faca sa urasti pianul si solfegiile. Dar daca cineva te incurajeaza si iti spune ca e bine, chiar daca nu e exceptional, capeti curaj si teama dispare. Asta e iubirea: un exercitiu constant.
In stagiunea actuala Oana Pellea joaca la Metropolis – Buzunarul cu paine, la Teatrul Foarte Mic – Ma tot duc si la Bulandra - Scaunele.
sunt obosita, ziua s-a prelungit cu hopuri de barfe.
mi-e foame, cheful de gatit s-a pitit bine azi si desi am incercat sa-l ademenesc, nu vrea sa se arate.
dar pot sa-mi linistesc sistemul respirator. m-am refugiat in pijamale. am aruncat hainele pe scaun. ziua de azi si-a pierdut de mult ordinea.
abia reintru in normal. si ieri, la ora asta, faceam probabil acelasi lucru. si maine, la ora asta voi face probabil acelasi lucru. cand am devenit dependenta de rutina?
a, nu. nu e asta. m-am zburlit doar pentru ca programul a sarit din limita. as manca o inghetata. sau mai bine niste lapte cu cacao. si cu ceai m-as multumi. alb. sau rosu.
ajutooor pare ca striga tot bucurestiul. in frunte cu salvarile care-mi alearga pe sub geam. sunt in siguranta. sunt in turnul meu de fildes.
si totusi, cat ma revolta acceleratia timpului! cine a inventat timpul a uitat sa-i puna fraie.
sa-ti indrept cravata? sa-i desfacem nodul? sa uitam de masina? sa… hai sa ne plimbam pe pont(on).
Azi miroase-a primavara. E cerul clatit de nori si aproape transparent. Daca as indrazni, l-as vedea pe Dumnezeu sezand, zambind cu ingaduinta. Furnicile de noi! Nu cu grauntele-n spate, ci cu preocupari mai grele, prea inutile.
Pe langa mine trece un barbat cu sapca neagra. Ma priveste in ochi. Nu, nu seamana cu tata. Dar seamana cu fratele lui. Uneori am impresia ca-i vad peste tot. Sau poate au cópii straine si ascunse in Bucuresti cu care sa-mi infrane dorul. Altfel de ce s-ar fi uitat direct la mine?! O copie a mamei, oare nu gasesc?
Pana si praful de pe jos s-a ingramadit sub asfalt. I-a intrat prin crapaturi. Sa nu-l deoache vreo pereche de pantofi. Dar, de la mirosul care ni se plimba pe sub asuri, ai avea impresia ca ti-e teama sa nu calci pe ghiocei. Ce, n-ai vazut ghioceii? Bineinteles ca nu e prea devreme pentru ghiocei. Desi, recunosc, acasa sunt scosi la tarabe abia de ziua lor. Pe la 1 martie.
1 leu buchetul. Buchetelul, am vrut sa spun. Hai pe la Unirii, si-ai sa vezi cum stau ingramaditi ghioceii intr-o frunza cruda in poale la tiganci. Tigancile au sere de ghiocei? Sau traiesc la marginea padurii?
Chiar miroase a primavara. Au contribuit si doua raze minore de soare, azi, pe la amiaza. Au tasnit prin geam, mai sa ma ocheasca. M-au chemat la joaca, dar n-ar fi avut cine sa mai lamureasca paienjenisul imperecherii umane de care ma ocupam atunci.
Iar cand mi-am ridicat capul dintre cuvintele obraznice si neastamparate, uite-le! Imi fac din mana de pe varful dealului. Alearga in partea cealalta a globului. Neastamparatele! Mi-au desenat chiar si-o panglica roz peste blocuri si mansarde. De Ramas-bun. Ce daca-i aproape stearsa?! Tot roz…
Sa-l contrazica pe amatorul relatiilor discrete ca nu e chiar cum spune. Aproape deloc. Auzi! Eu… trista?! Foarte trista?! Sunt eu mult prea trista?! Eu n-am vazut… mi-ar fi spus tot tata.
Dar mi-e pofta de lalale. Zau mi-e pofta! Uite, bine. Sunt trista ca nu am lalele.
Cat pot sa-mi placa niste lalele! E prima data cand imi atat de mult. Dar a inceput mai demult. Eram pe la Obor si mi-au facut din ochi. Cat tupeu!… m-am gandit eu. Si le-am luat acasa sa flirtez cu ele de pe masa.
Dupa ele a urmat tot alt buchet si altul. Insa Sshht, n-a luat nimeni parte la orgia noastra. Numai in cateva poze a ramas dovada. Acum sunt trista. N-am lalele. Si nici ele. Nu-si mai amintesc de mine.
Dar toporasii? Ei cand or sa apara?
Stiai ca prin parcuri iarba a-nverzit de bucurie? Ti-am spus eu ca e primavara!… Iarba, iarba, vrem ostasi! Pe cineeee? Pe bucurieeee!
Gata, nu mai sunt trista. M-am ascuns in parc. Tu vii?
Zilele trecute l-am zărit de Florin Piersic la tv. Şi m-am oprit să-l ascult. E un mare flecar. Nu l-am auzit vreodată vorbind despre adevăruri absolute. Dar e un cuceritor. O persoană de care nu ai cum să te plictiseşti ascultând-o. Un interpret grozav! Chiar şi pe el se joacă delicios. A fost ziua lui. A trecut printr-o mulţime de ani. Ai lui nu par grei.
Deşi de data asta vorbea ceva mai grav.
Piersic e una dintre persoanele care a descoperit părinţii în viaţa lui. După ce ei n-au mai fost. Ca noi toţi, de altfel. Şi a căror amintire se chinuie să o ţină vie. Oameni bătrâni care mai plâng după părinţii putregăiţi. Dragoste în stare pură.
Şi l-am simţit mai aproape de mine. Pe lângă pofta de viaţă – chiar dacă n-o mai arăt – împărtăşim şi recunoştinţa profundă pentru acei doi oameni care ne-au purtat cele mai mari şi mai grele griji. Care ne-au iubit cu adevărat necondiţionat. Mama, cu multă fericire o spun, încă mă iubeşte.
La sfârşit, la sfârşitul emisiunii, a recitat o poezie. Compusă de Adrian Păunescu. Niciodată nu mi-au plăcut poeziile lui. Nici nu i-am dat prea multe şanse. Pe Adrian Păunescu îl asculta tata la ore târzii la televizor. Dar mie nu avea ce să-mi spună. Mi-a spus de data asta.
Recitată de Piersic, am găsit într-o poezie zeci de sensuri şi adevăruri. Zeci de gânduri pe care nu mi le-am (mai) auzit. Pe care le-am ignorat. Care acum năvălesc.
Sunt recunoscatoare lumii (dumnezeieşti) pentru că o mai am pe mama. Dar cred că bucuria ei cea mai mare nu poate fi decât propria-mi bucurie. De asta îi spune iubire.
Repetabila Povară
Cine are parinti, pe pamânt, nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc.
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt parinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni,
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii batrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are parinţi, pe pământ, nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Ca povară îi simţi si ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi vesti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns,
Azi ma simt speciala. Si inca putin ametita. Starea mea e suma mai multor intamplari, dar in momentul asta, una anume conteaza.
E primul obiectiv indeplinit in 2009. Si am o lista destul de lunga. Iar pe cei care nu vor fi deacord cu mine (se vor lauda cu o lista si mai lunga), ii asigur ca sunt obiective nu tocmai de ici de colo. Ramane de vazut!
De Craciun, am fost acasa. De fapt, pe toata perioada sarbatorilor am stat acasa. Am petrecut timp de calitate cu mama. La urma urmelor, n-am s-o mai vad jumatate de an. Inca nu stiu cum voi suporta asta, dar de ce sa fiu pesimista?!
Si ce ocazie mai buna pentru o terapie de televizor? Ca doar, de obicei, il pornesc numai pentru meciurile cu Steaua.
Astfel, a ajuns la mine campania Doneaza sange. Reclama aceea cu ambulanta care porneste la drum, apoi apare mesajul „Care-i graba?” . Dupa care arata cum medicii asteapta cu pacientul pe masa de operatie din cauza ca punga de sange este goala.
Poate ca nu a avut tocmai un super-impact asupra mea, dar mi-am dat seama ca e ceva ce pot face. Iar daca imi adaug experientele spitalicesti, plus ale celor dragi mie, iese un cocktail destul de convingator. La urma urmelor, si eu am fost la un pas de a avea nevoie de transfuzie acum cativa ani.
Asa ca azi-dimineata am pus telefonul sa sune la 7. M-am trezit la si jumatate si am pornit in cautarea centrului de transfuzie. Au program de la 7:30 pana la 13:30. Si se poate dona la Centrul de transfuzie sanguina de pe str.Caracas, nr.2-8 (zona Victoriei) sau la Spitalul de urgenta Floreasca ori la Fundeni.
La Centru, unde m-am dus eu, se intra pe o usa dubioasa rau, vecina si asemanatoare cu intrarea in garaj, apoi dai peste o sala cu cateva randuri de scaune ca la cinema. De acolo, urci la etajul 1, la camera 54 si iti lasi buletinul. M-a intampinat o doamna nu tocmai vesela care a tinut sa ma anunte ca ziua nu e deloc buna si e inca dimineata. Deci e cu preferinte de salut. Varianta recomandata a fost „’Neata!“.
Apoi cobori iar la parter si astepti sa te auzi strigat in cele 2 boxe agatate de tavan. Urci din nou la etajul 1 si completezi o fisa care contie urmatoarele intrebari:
Considerati ca aveti o stare buna de sanatate ?
In ultima vreme ati avut:
-o pierdere in greutate neasteptata;
-febra inexplicabila;
-tratament stomatologic, vaccinari.
2. Urmati vreun tratament medicamentos?
3. In ultimele 12 luni ati avut contact sexual cu:
-un partener cu hepatita sau HIV pozitiv;
-un partener care se drogheaza prin injectie;
-un partener care este platit pentru sex;
-parteneri multipli.
V-ati injectat vreodata droguri?
Ati acceptat bani pentru a intretine relatii sexuale?
Ati schimbat partenerul/partenera in ultimele 6 luni?
Cati/cate parteneri/partenere ati avut in ultimele 6 luni?
4. De la ultima donare sau in ultimele 12 luni ati suferit:
-o interventie chirurgicala sau interventii medicale;
-tatuaje, acupunctura, gauri pentru cercei;
-ati fost transfuzat(a)?
Pentru femei:
-ati fost insarcinata?
Data nasterii copilului:
Data ultimei menstruatii:
5. V-ati nascut, ati trait sau calatorit in strainatate?
Unde?
Cand?
6. Ati fost in detentie in ultimul an?
7. Ati fost expus la hepatita (bolavi in familie sau risc profesional)?
8. Ati suferit vreodata de:
-icter, tuberculoza, febra reumatica, malarie?
-boli de inima, tensiune arteriala mare sau mica?
-accidente vasculare cardiace sau cerebrale?
-astm?
-convulsii, boli nervoase?
-boli reumatice (diabet, ulcer, cancer)?
-boli transmise sexual?
Sunteti fumator?
Cand ati consumat ultima data alcool?
Ce bauturi ati consumat?
In ce cantitate?
9. Ati fost refuzat sau amanat la o donare anterioara?
10. Aveti pasiuni sau ocupatii ce necesita atentie speciala 24 de ore postdonare (de exemplu: sofer, scafandru, alpiniste etc.)?
La majoritatea intrebarilor se raspunde cu Da/Nu si ti se cere sa fii sincer.
Dupa ce ai completat formularul, mergi la camera 42 si o doamna asistenta iti mai pune un rand de intrebari, iti completeaza o alta fisa si te trimite la laborator pentru analiza de sange. Pe acelasi etaj, am uitat numarul camerei.
O doamna cu ochelari, baricadata dupa un geam de sticla, scoate doua bucatele de sticla, le aseaza pe masa, iar din 4 sticlute pune 3 picaturi pe prima, si inca 1 pe a doua. Substatele din sticlute sunt colorate: galben, albastru si… incolor si corespund celor 3 grupe sanguine: A2, B3 si 01. Incolora e si cea de-a 4-a substanta, cu care se testeaza rH-ul.
Apoi iti dezinfecteaza si inteapa degetul inelar destul de adanc si ia cu capetele altei bucatele de sticla sange de pe deget si amesteca cu picaturile respective. Iti noteaza pe fisa rezultatele si ai mai scapat de un pas.
Eu am rH pozitiv! Si tare m-am bucurat! Pentru ca inseamna ca pot sa fac si mai mult de 2 copii (parca am spus ca vreau 6, nu?!).
Dupa care mergi inapoi la camera 42, unde o doctorita tare de treaba te invita sa iei loc, sa iti sufleci maneca de mana stanga, te intreaba daca ai mancat, daca ai baut apa, daca ai la tine apa, ce boli iti amintesti sa fi avut de cand erai mic. Si alte detalii legate de aspectul medical. Iti ia tensiunea, iti asculta inima, completeaza si ea in fisa, dupa care poti sa-ti bagi mainile in buzunar si sa urci la 2, unde se face recoltarea propriu-zisa.
In primul si-n primul rand, eu nu mancasem nimic. Stiam ca in general, cand mergi la analize trebuie sa fie pe stomacul gol si nu am vrut sa risc sa trebuiasca sa ma intorc alta data. Nu aveam apa la mine – nu e obligatoriu, dar recomadat, ca sa fii cat mai hidratat -, iar tensiunea, ca de obicei, numai 10 cu 6.
Deci, de luat aminte ca e recomandat sa iei un mic dejun lejer si eventualsa eviti grasimile.
Cand am ajuns la 2, am intrat in vorba cu cativa domni ce tocmai iesisera de la donare, pareau destul de voiosi. Si eu eram senina, n-aveam emotii. Nu m-am temut niciodata de un ac. Ba ar fi si culmea dupa cate injectii am facut. Mai ales ca tata era sa ma dea odata la o asistenta. Ea avea un baietel, dar ii placea de mine ca nu plangeam la injectii si i-a propus lui tata sa faca schimb. Evident ca si tata vroia un baietel, dar a fost prea mandru de mine ca sa ma lase. Mereu imi spunea inainte sa intram in cabinet: „Sa nu plangi, da?“
Si nu, nu am plans niciodata.
Apoi astepti. Astepti pana iti vine randul si te striga iar. Fara difuzoare, iese domnul asistent pe hol. Intri, iti pui haina in cuier si te asezi pe unul din paturile speciale de recoltare. Te intreaba data nasterii, numele parintilor ca sa le confirmi ca esti chiar tu, apoi vine cu punga speciala la tine si te inteapa cu un ac… destul de gros. Cred ca cel mai gros cu care mi s-a luat sange vreodata. Dar asta nu inseamna ca intepatura e mai dureroasa, ba chiar e motiv de bucurie. Sangele curge mai repede si scapi mai usor.
Punga e conectata la un aparat care o tot leagana dintr-o parte in alta si care masoara cantitatea de sange donata. Pe la 400 si ceva de mililitri incepe sa tiuie. Gata, ai scapat! De fapt, dupa ce iti baga acul la inceput, iti mai ia sange in vreo 2-3 eprubete, pentru analize.
Bineinteles ca si de data asta am fost viteaza. La urma urmei, ce mare scofala?! Doar ca m-am gandit sa mai stau putin, sa mai tin vena apasata pana se opreste sangele. Toata lumea mai statea 2-3 minute.
Si ma asez linistita pe un pat nefolosit.
Curioasa, ridic vata de pe brat… Surpriza! Mi-a tasnit sangele in sus, cred ca pana la o inaltime de mai bine de un centimetru. Si nu exagerez! Nu mai nimeream cum sa pun vata inapoi mai repede si sa tin mai apasat.
Apoi, usor, usor au inceput sa-mi amorteasca picioarele, simteam furnicaturi. Si m-a luat un val de caldura. Dar n-am apucat sa o mai si spun.
Ca am inceput sa vad cu zgomot (exact, ca la fotografii). Zic, ia totusi sa ma intind putin, mai stau inca un minut.
Stau eu ce stau. Gata, ma ridic iar in sezut. Vroiam sa plec.
Da’ parca nu mai auzeam chiar bine. Si numai ce mi se infunda urechile de tot (cred ca nu mai auzeam in procent de 90%). Iar imaginea din fata ochilor se decolora tot mai tare pana a ramas o panza alba. M-am intins inapoi. Ceva de genul: stai usurel, unde te grabesti asa tare?!
Dar nici intinsul asta nu parea sa aiba vreun efect. Vine o doamna asistenta la mine – o vedeam ca prin lupa – imi pune mana pe frunte: „Mama, dar tu esti fleasca“. Si desi n-am vrut sa recunosc, imi curgeau cateva firisoare de transpiratie pe fata. Imi desface fularul de la gat si imi face putin aer.
Eu eram in continuare in Purgatoriu, undeva intre constient si inconstient. Asa ca am activat auto-motivarea: „Ei, hai! Revino-ti! Ce-mi faci acuma? Te-ai laudat ca esti tare si acum te faci de ras? Hai, concentreaza-te si revino-ti!“ Desi simteam ca nici intinsa nu pot sa ma mai tin si o sa cad si de pe pat.
Vine si se uita la mine si domnul asistent care mi-a luat sange: „Hmm, arati cam palida…“ -No really?!
Dupa cateva minute, inainte sa ma apuce disperarea, am inceput sa-mi revin, mi se limpezea privirea, scadea presiunea din cap si auzeam din nou. Mi-a zambit o alta donatoare, dar nu puteam percepe cat de aproape sau departe de mine e.
Ca sa imi fac curaj, m-am ridicat iar in sezut si am inceput sa zambesc. Mai mult ca sa nu ma dau de gol. Nu neaparat sa o fac inutil pe viteaza, dar cand imi propun ceva, nu ma pot razgandi pe drum. Puteam sa fiu si „pacatoasa“, cum am pozat in decembrie, la spital. Dar de data asta imi propusesem sa fiu „batoasa“.
Dragutul de asistent – chiar a fost amabil – mi-a pus o cana de ceai, a turnat un calciu in el si mi-a recomandat sa-l beau in cel putin 20 de inghitituri.
Ei, eu am fost singura ametita de pe acolo. Si asta din cauza ca nu am mancat si pentru ca am tensiunea mica, in general. Pana la urma 450 de ml de sange, adica 10% din totalul existent in corp nu-i chiar o nimica toata. Vestea buna e ca-l refaci in intregime in 24 de ore. Asa ca mai am un pic si e ca si cum nici nu as fi donat.
Nu cred ca acelasi lucru l-ar putea spune si cele trei vieti care pot fi salvare cu sangele de la un singur donator. Ma simt foarte multumita ca am putut sa fac ceva, pentru cineva!
Dar pentru cei pentru care aceasta satisfactie emotionala nu conteaza foarte mult, se pot bucura de cele 2 adeverinte pe care le primesti si de cele 7 bonuri de masa a cate 8,3 lei fiecare. Adeverintele sunt: una pentru serviciu, ai dreptul la o zi libera si una pentru RATB, ti se ofera 50% reducere la abonamentul pe o luna.
Printre cei care se mai aflau la Centrul de donare, majoritatea erau grupuri de cate 2-4 persoane care donau pentru cineva anume. Din 10 persoane, maxim 2 donau din proprie initiativa si fara un interes specific decat acela de a face un gest de umanitate.
Cand mi-am propus sa merg sa donez sange, am intrebat si alti prieteni daca sunt binevoitori. O singura persoana a acceptat.
Pentru mine pare un lucru atat de simplu si atat de la indemana. Un lucru, pe care, repet, il pot face si care poate pentru altcineva conteaza cat o viata. Poate n-as renunta la un organ, si asta numai din cauza ca nu se reface, dar o punga de sange nu ma costa nimic.
Cand am inceput Facultatea de Jurnalism, la primul curs de Sintaxa discursului, doamna profesoara ne-a cerut sa scriem un eseu in care sa explicam de ce vrem sa studiem Jurnalismul. Imi amintesc ca ma uitam in jurul meu cu ochi mari. Toti colegii se apucasera de scris, eu asteptam sa imi sopteasca cineva raspunsul. Tu nu stii de ce am dat la Jurnalism?
O intreb pe Laura. Tu de ce ai dat la Jurnalism? Si imi raspunde cu naturalete ca pentru ea era imposibil sa faca alta alegerea, asta isi dorea, asta o preocupa. Dar eu? Eu ce stiu despre jurnalism?
Mi-am dorit sa dau la Comunicare. (Si am dat. Si acolo.) Pentru ca mi se pareau foarte interesante cursurile. Pentru ca am avut in mana o brosura. Pentru ca sora unei colege de-a sora’mii daduse la Comunicare. Asa am aflat ca exista Facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Si am crezut atunci ca vreau sa stiu despre toate lucrurile acelea. Si ca raman cu multe usi deschise, pot sa o apuc pe ce drum vreau.
Nu-mi doream sa fiu ceva anume. Nu-mi doream ceva anume. Eram probabil imprastiata. Si nu stiam mare lucru despre mine. Cu atat mai bine, zic eu acum, ca nu am facut din facultate o decizie grea. Si oricum, singurul lucru musai era sa-mi placa. Si eventual sa nu fie de profil real.
In septembrie, dupa 15 septembrie, m-am dus cu inima in dinti sa ma inscriu la Jurnalism. Venise ca din cer ideea asta sa ma inscriu la Jurnalism. Dar nu neaparat ca o revelatie pentru ca ma inscrisesem si la Stiinte Politice si la Relatii Internationale si probabil si la Administratie Publica. De ce? Habar n-am! (Nu stiam ce vreau?! – trebuia sa stiu?!)
Dupa ce am achitat prima rata, m-au primit cu bratele deschise. La Jurnalism. Si cred ca unul dintre motivele pentru care am ramas la ei e ca mi-a placut cladirea. Numai din sticla, parea ceva mai asemanator cu ce-mi imaginasem eu ca inseamna Bucurestiul. (In comparatie cu SNSPA-ul, adica Facultatea de Comunicare, un conac parasit – am si scris un text despre cum mi s-a arata mie cladirea asta, o sa-l caut).
Si atunci, de ce am dat la Jurnalism? Nu ma visasem niciodata crainica sau orice alta variatie de aparitie in cutia magica plina de culori si sunete. Ba nici nu ma imaginasem! Nu era crezul meu de urmat si nici filosofia de viata. Presupuneam doar ca jurnalistii nu stau 8 ore lipiti pe un scaun, iar asta mi se parea ceva grozav. Cu atat mai mult daca luam in calcul energia de care debordam pe atunci. Si rapiditatea procesului de plictiseala. Imi trebuia ceva in care sa ma implic, sa ma consume.
Dar nu stiam nimic. Nu-mi povestise nimeni. Dadeam cu presupusul.
De ce am dat la Jurnalism? Daca raspunsul nu vine din inima, din suflet, atunci hai sa il caut in cap. De ce as fi putut sa dau la Jurnalism? Stiam ca imi trebuie un raspuns interesant. Cu atat mai mult cu cat era promisa si o prima nota.
De ce as fi putut sa dau la Jurnalism? Am uitat. Stiu ca am scris ceva despre Creanga. Si ca mi s-a parut o idée grozava. Eu, mostenindu-l pe Creanga. Eram entuziasmata si speram sa fiu laudata sau, macar, evidentiata.
Dar povestile lui Nica adaptate dupa pixul meu n-au impresionat pe nimeni. Am luat 9. Si nu mi-a cerut nimeni sa o citesc in fata amfiteatrului. Aceea a fost prima clipa din care am intrat in anonimat. Prima clipa din care asa-zisul meu talent era cantarit cu instrumente cu mult, mult mai precise.
Isnoavele noastre moldovenesti nu prind la Bucuresti. Ce ma fac, Nica?! Domnule Creanga?
Ceva mai tarziu, episodul se repeta la cursul de Radio. De ce ai dat la Jurnalism?
Dar de data asta eram semi-pregatita. Stiam ca imi trebuie un raspuns. Si m-am legat de singurul lucru de care ma putusem lega. Cu tv-ul n-am nici in clin, nici in maneca. Nu stiu decat ca cei care apar la tv sunt considerati cei mai frumosi si mai destepti si mai importanti. Daca apari la tv, esti cineva. Dar in provincie televiziune e (inca) ceva prea formidabil ca sa iti treaca prin cap ca ai putea sa apari si tu intr-o zi pe sticla prafuita.
Si oricum, la noi in familie, politicienii erau oamenii de sus, ai’ mai destepti si mai importanti. Tata se uita cu admiratie la ei si spunea din cand in cand ca asa ar vrea sa ma vada. Culta, cu un vocabular bogat, cu o minte agera. Asa se vedeau pe vremea aceea politicienii la tv. Preferatul lui nepolitician – chiar asa, ce era el?! Critic? – domnul Brucan. Noi mergeam la biserica si niciodata nu gaseam masa asezata cum il rugam inainte sa plecam pentru ca nu se terminase emisiunea cu Brucan.
Iar cu radioul nici atat. Pe vremea aceea ascultam emisiunile de gramatica de pe Radio Romania Actualitati si topurile de sambata seara. Inca imi pun problema de ce nu zicem „iti cer scuze“ in loc de „imi cer scuze“.
A mai ramas presa scrisa. Cotidianele pareau ceva de speriat. Cand sa scrii intr-o singura zi articolul si sa te mai si documentezi si cine stie ce mai presupune?! Dar scrisesem acasa cateva scrisori de dragoste, un discurs si alte cateva povestiri. Apoi s-a gasit o doamna profesoara romantioasa sa-mi bage in cap ca am ascunse perle si le scot fara sa-mi dau seama. Vanitatea mea a fost pe faza. Si a inceput sa-mi placa ipostaza. Si sa ma cred tot mai mult.
Pana la urma, chiar reusisem o data sa fac toata clasa sa planga. Mie imi placea ce scriam. Scriam in fiecare zi. Scrisori lungi, lungi. Si spuneam ca ma cert cu filosofii sau ca nu stiu cum se joaca cu mine patratelele foii. Nu stiu de unde le scoteam, dar aveam destule. Puteam sa scriu fara sa ma opresc ore intregi. Trimiteam scrisori de cate 20-30 de pagini. Acum, cand mi se intampla aproape insutit mai multe lucruri, nu cred ca as putea sa depasesc 1-2 pagini.
Si atunci, de ce am dat la Jurnalism? Aha! Am gasit! Imi place sa scriu… (cu o mimica plina de multumire).
Domnule profesor, mie imi place sa scriu! Eu asta vreau sa fac, sa lucrez in presa! Vreau sa scriu! Dar nici atunci nu o spuneam cu toata inima din doua motive. Odata ca nu o mai aveam pe doamna profesoara sa imi spuna ce randuri minunate ii dau sa citeasca – si daca nu mi-o spune cineva in carui opinie am incredere, uit si ma deznadajduiesc. Mereu mi s-a parut foarte mic si foarte putin ce-am facut. Pentru ca nu depuneam nici un efort. Era o stare de sine.
Si a doua oara pentru ca mi se pareau cotidianele un fel de Baba Cloanta. Si pe atunci credeam ca numai cotidiene exista.
De asta am dat la Jurnalism! Pentru ca s-ar putea…
Nu pentru ca as fi crezut, as fi vrut, as fi sperat.
In schimb, daca anul asta voi reusi sa duc la bun sfarsit noua nastrusnicie, o sa pot sa spun: am facut asta dintotdeauna!
Anume! Am cusut, am descusut, am taiat, am desenat. Am stricat. Cea mai grozava creatie a mea este o pereche de pantaloni din stofa, in carouri albastre, pe care am vrut sa o fac fusta. Iar pe locul doi blugii carora le-am taiat bata de jos, apoi i-am cusut cu x-ul mari si le-am facut model pe solduri si pe buzunarele de la spate – am rupt gura targului cu ei, i-am purtat mult timp – n-aveam cum sa nu fiu remarcata. Pe locul doi este rochia mamei dintr-un material impletit la masina – nu mai stiu cum se cheama, un fel de tricot – din care am facut o bluza si o fusta pe care le mai am si acum in dulapul de acasa. De fapt, pe toate cred ca le am.
Iar cand mi s-a pus pe dinainte tava cu obiecte, ghici ce am ales! Nu, nu stiloul. Pe ala l-a ales sora’mea. Desi mi-ar placea sa fiu scriitoare.
Papiota cu ata alba si ac.
Doamna profesoara de latina mi-a spus odata ca asta nu inseamna ca o sa fiu croitoreasa. Nu e o solutie sa vezi lucrurile neaparat ca atare. „Poate ai un drum lung in viata care…“ Nu-mi mai amintesc ce-a spus. Dar m-a fascinat cu raspunsul ei.
De haine la papusi nici nu mai vorbesc! Aveam o traista plina cu bucati de materiale. Si inca una cu papiote. Eram fascinata ca erau de toate culorile. Iar cand mama, croitoreasa la randul ei, a adus si o tafalca cu bumbisori mici si minunati, am fost in extaz. Imi plac nasturii la nebunie. Nasturii si buzunarele. Daca ar fi dupa mine, toate hainele ar trebui sa aiba buzunare!
Dar toate fetitele fac haine la papusi. Nu ma pot lauda cu asta.
Alta data, de Mos Nicolae, am adunat de prin casa toate sticlariile care nu mai foloseau la nimic – pahare desperecheate, dopuri, veze mici, bomboniere, boluri. Tata a lucrat la fabrica de sticla, asa ca erau destul de spart prin casa. Ba poate chiar de la el mi se trage. Mi-a ramas in cap zugraveala pe care am avut-o in casa la un moment dat. Carouri largi albastru inchis cu albastru deschis si alb in sufragerie, iar in hol pe nuante de bej. Si daca imi amintesc bine, era inventia lui tata.
Mai apoi a urmat era ghipsurilor. Draperii la geamuri, turturi la bec si diferite alte forme de agatat pe perete sau pe post de bibelou. Imi amintesc cei doi ingerasi, capul de lup, taranul cu dovleci. Imi fura tata acuarelele si colora ghipsul intarit. Iesea minunat!
Ba saptamanile trecute am aruncat un tablouas facut la gradinita. 6 fasii de lambriu subtire lipite incrusit peste care am agatat cateva floricele variate nemuritoare. Cata migala pentru mainile mele neastamparate!
Cata creativitate aveam in viata!
Si din sticlarii pus acuarele, ate, seminte si orice mai gaseam prin casa, am facut cadouri la colegii de clasa. Lor le-a placut! Iar mie mi-a parut rau ca nu avusesem pentru toti…
De la tata care de la meseria de lacatus mecanic, apoi de zugrav a ajuns sa stie sa faca orice cred ca mi se trage. Tata se pricepea sa faca o casa de la zero. La noi in casa nu a calcat niciodata un alt fel de mester. De la pus podea, centrala, faianta, zugravit, reparat instalatii pana la gatit, reparat papuci si tuns (pana in clasa a 10-a nu am fost niciodata la frizer).
Sa tai si sa cos nu a fost niciodata ceva ce mi-am propus sau mi-am dorit sa fac. Pur si simplu m-am apucat.
Si o sa ma reapuc.
Da, si eu ma intreb cum se imbina Relatii Publice cu Fotografia, Jurnalismul cu Machiajul si Scrisul cu Marketingul. Sper sa ma opresc la domeniile astea. Ba am uitat de Managementul afacerilor!
Si da, ma si preocupa in continuare imprastierea. Dar sper ca lucrurile or sa se cearna de la sine.
Asa am descoperit-o pe Lala. I-am citit posturile de pe blog, i-am vazut rochitele, am mai cautat si prin alte locuri despre ea si cand am tras linie, am vazut ca e pe masura mea. Mi s-au tulburat energiile cu ale ei.
Crede in dragoste si spera in feminitate. In primul rand asta ne-ar lega. Si apoi, face rochite nemaipomenite. Pentru care pune toata daruirea ei de sine. O percep ca pe un cadou de care nu-mi vine sa ma ating doar-doar il pot pastra intact la nesfarsit.
Ma lasa purtata de valul promovarii si v-o prezit si voua pe Lala. Cea pe sufletul meu.
Am spus ca ador rochitele? Si ca ma dau in vant dupa feminitate, dantelarii si materiale pariziene? Lala le scoate din zestre…
O portie buna de succes si de incredere ii doresc Lalei!
Imi amintesc cand, sub ingaduinta doamnei bibliotecare – si o placeam pentru slabiciunea ei fata de copiii devotati cunoasterii (daca pot sa o spun asa)- ma ungeam de praful de pe rafturi. Era o biblioteca scolara si totusi plina de praf. Se citea in scoala?! O intrebare care imi vine abia acum in minte. Fisele de lectura erau mereu rascolite, unele cuprindeau cate 3-4 file, altele doar datele de contact. Si totusi era mereu aglomerat. Mai ales in pauza mare. Daca mergeai la biblioteca, pierdeai toata pauza. Doar cand intarziau profesorii sau gaseam scuze ca sa lipsesc imi placea linistea din biblioteca. Doamna bibliotecara avea incredere in mine. Puteam sa cotrobai oricat. Nu eram foarte harnica la citit, dar ma fascina ideea ca intr-o zi toate aceste mii de pagini ar putea fi asternute in mintea mea. Ar fi insemnat sa stiu atat de multe!
Fiind o persoana sensibila la ambalaj – bineinteles, asta am descoperit, sau mai bine spus, concluzionat, mult mai tarziu – ma atrageau in primul rand titlurile. Mi-aduc aminte chicotind de mustrarile tatii. Pentru el, orice carte pe care o citeam cu placere, era de dragoste. Si deci, fara prea mare valoare. Abia exercitiile la matematica insemnau ca munceam cu adevarat. Ii spusese un profesor, la un moment dat, ca munca adevarata trebuie sa fie cu sudoare. Si el asta astepta de la mine. Dar, iarasi, nu eram o cititoare infocata. Cu atat mai putin o matematiciana!
Poate mai degraba intrigata si, de ce nu, geloasa pe sora’mea. Ea statea cu nasul in carti. Si mi-ar fi placut sa am o pasiune ca a ei. Eu… eu aveam baieti, iubiti, prietene neloiale, visari nesfarsite si lucruri zburatoare comestibile.
Dar, daca m-ai gasit cotrobaind prin biblioteca, inseamna ca ceva-ceva tot citeam. Nu-mi amintesc cum, dar, intr-o zi, l-am descoperit pe Zaharia Stancu. Cred ca am inceput cu Darie, Descult. Obisnuiesc sa uit foarte repede, nume – uneori nici nu le citesc, le retin prin memoria vizuala – scene si chiar actiunea intreaga. Ulteori uit complet ca am citit o carte. Ba uit atat de rau de ea incat, o recitesc si tot nu-mi aduc aminte sa o mai fi avut in maini. Asta sunt eu, nu mi-am dezvoltat partea specifica de memorie. Sau doar nu ma las impresionata prea usor.
Dar de Darie, de dragostea cu care vorbea despre pamant (a se intelege natura) si scena aceea cand asculta tropaitul si fornaitul cailor, cand i se pare ca cerul sunt carbunii aprinsi din plita… Bineinteles, nu mi-o amintesc complet, dar starea pe care mi-a creat-o… Pe stari ma bazez eu. Pe emotii. Oh, mi-l amintesc pe Darie ca si cum am fi copilarit impreuna.
Zaharia Stancu. Cred ca as putea sa ii decernez astazi titlul de scriitor preferat. Dar inca ma tem ca exista unii si mai buni, iar eu ma multumesc cu putin. Mereu mi-a fost frica de asta. Slava Domnului, inca imi este! Oricum, daca m-a influentat vreodata scriitura vreunul autor, acela a fost Zaharia Stancu. Dupa Creanga, bineinteles. Poate pentru ca vorbesc despre copilarie si traiul la tara. Asta pare sa ma fi marcat.
Contrar aparentelor. Tara mi s-a parut – tocmai mie! – mai mereu necivilizata si plictisitoare. Dar asta pana am cunoscut urbanul, bineinteles. Apoi am inteles ca am dat mierla din mana pentru scaietele de pe gard. Traiul la tara e unul dintre lucrurile pe care le-am parasit. Si foarte probabil ca nu ma voi intoarce la el. Dar, cel putin, acum stiu ca ii voi duce mereu dorul. Am apucat sa descopar la timp ca natura este, cu adevarat, o mama.
Pe langa teme, la Creanga mi-a mai placut umorul, dragostea de viata si multumirea simpla a faptului ca el si personajele sale exista. Iar la Stancu, ritmul. Sacadat. O alta slabiciune a mea. Ritmul sacadat urmat de descrieri lungi. Stancu are propozitii scurte.
«Moartea? Moartea exista si moartea nu exista. Moartea exista numai pentru cel ce inca n-a murit. Mortii nu se mai tem de moarte. Pe cand traia, mama s-a temut de moarte. S-a temut de moarte pentru viata ei, si s-a temut de moarte pentru viata tatei, si mai ales pentru viata noastra, a copiilor ei. Ea a murit. Noi traim. Fetele noastre sunt triste, incretite, chinuite, dar sunt fete de oameni vii. Fata mamei e neteda si senina, fata de moarta. Niciodata pana acum n-am vazut-o pe mama cu o fata atat de linistita, atat de senina, fata unei moarte, dar fata unei fiinte care s-a impacat deplin cu sine. Nu cumva mama simte inca? Gandeste inca? Nu cumva mama e multumita c-a scapat de povara vietii, ca nu mai traieste?»
Este genial acest fragment. Toata scriitura lui Stancu mi se pare de aceelasi valoare.
Asa am descoperit Ce mult te-am iubit.Cautam prin rafturile bibliotecii pline de raft la S, Zaharia Stancu. Parea ca nimeni din scoala aceea nu era interesata de Zaharia Stancu. Dar eu citisem Descult. Si mai vroiam. De fapt, vroiam sa citesc tot ce a scris vreodata Zaharia Stancu. Am cautat in bibliografii si mi-am facut lista. S-ar putea sa o mai am. Asta pentru ca nu am epuizat-o. Mai sunt cateva titluri. Pe care nu le-am citit. Si de negasit. Nu ai, din intamplare, vreun volum cu Zaharia Stancu?
Din cele cateva existente la biblioteca, ordinea lor nu mai parea importanta. Am gasit Ce mult te-am iubit. Aah, mi-am spus, un roman de dragoste! Asta ar trebuit sa imi placa! Si l-am citit, dintr-o rasuflare, ca pe toate cartile care mi-au placut. Nu e despre dragoste. Sau, cel putin, nu despre dragostea pe care mi-am inchipuit-o. Mi-a placut la momentul acela. Era profund. Era vorba despre una dintre cele mai mari drame ale lumii – daca nu cea mai mare. De Stancu ma indragostisem iremediabil. Nu mai erau necesare argumente.
Doar ca acum, cartea asta are pentru mine un sens aparte. Nu stiu cand mi-am amintit de ea sau am putut sa fac legatura. Am cautat-o. Si acum o am langa mine. De cateva zile imi fac curaj sa incep sa o recitesc. Abia am terminat prefata. Pe aproape jumatate am citit-o cu voce tare, cu intonatie. De ce nu am curaj? Mi-e frica. Mi-e frica de faptul ca n-am sa pot sa o citesc suficient de atent.
Ce mult te-am iubit poate fi socotit romanul care se situeaza la nivelul cel mai inalt al creatiei lui Zaharia Stancu, alaturi de Descult, Padurea nebuna si Jocul cu moartea si una dintre cele mai expresive intruchipari ale epicii traditionale romanesti. Roman in care Zaharia Stancu, reintorcandu-se la matca cea mai fertila a scrisului sau de poet si prozator, despovarat de orice tentatie pamfletara, a beneficiat de o constructie coerenta si de o conciziune exemplara.
(…) Zaharia Stancu a scris acest poem al mortii sau mai degraba o meditatie asupra trecerii in nefiinta. A fost considerat „un bocet”, „cu vorbe de o sobrietate rara“ al carui interes sta „in analiza, in redimensionare prin religie si contrapunct“ (Mihai Ungheanu) care socoteste cartea o „scriere simpla in aparenta, profunda in sondaj, avand straturile de semnificatii ale literaturii subtile si fascinatia literaturii fabuloase“. Nicolae Manolescu apreciaza ca romanul nu e numai „un bocet metafizic“, ci „dimpotriva, un poem al amintirii, al memoriei“ pe care il apreciaza drept „cartea cea mai profunda si mai pura de pana azi, a lui Zaharia Stancu“.
Nici trei zile. Geografic, istorisirea nu depaseste hotarele unui sat. Actiunea: simpla, omogena, desi biplana. Toate cele trei unitati ale teatrului clasic sunt respectate, chiar daca nu matematic.
In monografia pe care a dedicat-o lui Zaharia Stancu (…), Sultana Craia releva una dintre caracteristicile cartii: „In romanul recviem Ce mult te-am iubit, comunitatea se aduna la inmormantarea Mariei pentru un priveghi. In jurul sicriului se desfasoara pentru doua zile viata unui grup de tarani cu conflictele ei, cu lacomia, cu resentimentele ei si – dincolo de asta – totusi solidara, respectand aceleasi legi vechi, a caror implinire le revine exclusive femeilor.“
Refrenul: „ce mult te-am iubit“ nu este un strigat de disperare, ci expresia sensibilitatii taranesti pustiite de o viata de munca incordata, bantuita de lipsuri si de necazuri, innegurata de grija zilei de maine. Ceea ce duce la acest contratimp tragic: ii poate spune fiintei iubite cat de mult a iubit-o atunci cand aceasta a trecut in nefiinta.
Nu-i vorba de o dragoste neimplinita, ci de una ce n-a putut fi marturisita o viata de om. Bocetul care are o semnificatie rituala acum capata valoarea unei spovedanii, dar care are o valoare dincolo de timp si de circumstante. Oamenii au trait unul langa altul, dar n-au avut cand si n-au avut cum sa-si spuna adevarul elementar al vietii lor. O viziune moderna pe un fond rustic, arhetipal: viata in contratimp. Dar nu un contratimp al istoriei, ci un contratimp cu propria fiinta, cu propria natura. Valeriu Rapeanu
Iar asta e ceea ce mi-ar placea sa rescriu intr-o zi. Daca e in mine, intr-o zi voi avea cuvintele anumite si necesare pentru a rescrie, eventual, Ce mult te-am iubit, tata.
Stiu sigur ca au ramas nefotografiate aleile stropite cu rosu patat-auriu bogat si castanele imprastiate pe jos. Stiu sigur ca nu am mai ramas singura cu mine de foarte multa vreme. Sunt singura in fiecare zi. Dar sunt singura printre oameni muti. Oameni surzi. E un spectacol de pantomima. Iar eu incep sa uit limbajul sinelui.
Eu si coltul de hartie obisnuiam sa fim amanti in fiecare clipa demna de irosit. Era usor sa ma tapetez, sa ma destram in cuvinte ca un plover cu model. Eu doar prindeam firul de capat cu varful stiloului. Si calatoream prin mine. Regaseam toate starile unui actor de dramo-comedie. Puteam sa-mi plang pe umar. Sau sa ma fac sa rad. Alergam cu mine de manape hotarele unei bucati de alb.
Acum alerg sa prind tramvaiul spre serviciu. Alerg odata cu timpul sa se termine programul. Iar cand ajung acasa si ma dau pe slow motion nu reusesc sa ies din preocuparile urbane. M-am desaturat?
Am invatat tot mai multe despre rotile lumii si stiu tot mai putine despre mine. In epoc
a personalizarii. Imi mai place rosul? Imi mai place verdele? De ce n-am mai fost sa culeg frunze? Sa fac covorase de imprastiat prin casa. Sa ma ung toata pe degete de aracet. Mai exista aracet? Si apoi sa-mi umflu penele peste imboldul creativ.
Mi-e dor de scheletul iubirilor de alta data. Cand nu-mi puneam problema ca trebuie sa fiu o provocare continua. Cand nu trebuia sa fiu bagajul emotional al altcuiva, tamponul acceleratiei urbane. Cand imi pasa doar de fluturii obraznici din stomac, de sms-urile de iubire scrijelite si pastrate in agend
e cu cheite. De emotiile si bezelele trimise de pe balcon intr-o sceneta romeo-julietistica.
Imi lipseste nostalgia provinciei. Tanjesc dupa putina simplitate umana. Vreau ca de maine sa nu-mi mai pese daca ma pot imbunatati sau nu, de dezvoltare si branding personal. Vreau sa uit toate trucurile jurnalistice, de titluri si sapouri. Vreau sa uit de rating si publicitate. Vreau sa fiu naturala si spontana. Sa nu-mi mai pese de inteligenta emotionala. Si nici de promovari.
Ma descurc destul de bine ca om mare. Dar vreau sa semnez o cerere expresa catre entitatea spirituala. Subsemnata, prejudiciata de placerile unor sentimente, ganduri si preocupari simple, va rog sa-mi aprobati ca o saptamana pe luna sa nu mai fiu urbana. Sa fiu doar eu, o cana de ceai, un betisor parfumat si cateva litere dornice de imperechere. Cateva ganduri hoinare. Sa nu mai fiu centrul universului meu. Doar eu, plimbandu-ma pe marginea trotuarului cu zambet nastrusnic.
Vreau sa-mi rumeg emotiile de care n-am mai avut timp. Sau carora nu le-am acordat timp. Pentru ca astazi a culminat uitarea de sine cu mareata constatare ca il gasesc foarte interesant si simpatic pe tipul cu care m-am intalnit acum doua luni. Unde mai pui ca in loc sa-l intreb, spre exemplu, cu ce se ocupa sau daca ii place teatrul, am fost stresata daca freshul de grepfruit (care, apropo, nici nu-mi place) a fost cel mai bun lucru pe care il puteam comanda si cum sa nu par total inculta ca nu stiu cine e Salman Rushdie (autorul Versetelor satanice – acum stiu!).
Cand mi s-a rasturnat scara valorica?
Dati-mi, va rog, o vacanta! Pana nu-mi iau concediu medical sa plec la inmormantarea bunicii. (Slava Domnului, inca n-a trecut dincolo, dar simt ca ma indrept in directia asta…)
Multumesc Marinelei ca m-a lasat sa ii preiau versurile in paginile mele.
Când, la cursul de Jurnalism narativ, ne-a cerut Cristi să prezentăm un text, ăsta mi-a venit prima dată în minte. Ştiam că-l citisem demult şi c-am rămas pătată de cerneala cu care a fost scris.
La momentul respectiv, am răsfoit zeci de reviste, pagină cu pagină. Căutându-l.
Nu l-am găsit.
Ieri, am dat peste el ca şi cum pur şi simplu ar fi crescut în faţa bibliotecii din pământ. Sau doar din Tabu.
De ce râd măicuţele în mănăstire?
de Ioana Hodoiu
Ţi-e frică de ceea ce nu ştii. Te gândeşti că mănăstirea e un fel de biserică în care nu stai doar două ore duminica, ci o viaţă întreagă. Şi cui i-ar plăcea să fie respectuos, serios şi smerit o viaţă întreagă? Acum mulţi ani am intrat ca turistă într-o mănăstire şi am surprins o călugăriţă alergând în pas ştrengăresc de-a lungul chiliilor. Când m-a văzut, a lăsat ochii în pământ şi s-a scurs ca o umbră pe lângă biserică. Atunci, doar am zâmbit. Abia acum m-am întrebat: oare măicuţele râd? Nimeni nu vorbeşte despre cum îşi petrec timpul măicuţele. Depăşiţi-vă prejudecăţile şi acceptaţi că şi ele se distrează. Eu am făcut-o.
Acum aproape un an am sunat-o pe Dana. Ştiam că trebuie să aibă spectacol şi nu voiam să-l ratez. Avea telefonul închis. Am încercat şi în zilele următoare. La fel. O lună după aceea am aflat că fusese la mănăstire, dar abia un an mai târziu am vorbit despre cum arată măicuţele văzute de aproape.
„La început măicuţele erau destul de reţinute, apoi au devenit curioase. Le-am spus că sunt actriţă şi m-au privit cu compasiune: «Vai, mamă, altceva mai frumos n-ai găsit?». Am râs şi eu şi au râs şi ele cu mine. Apoi au venit într-o noapte pe ascuns la mine în chilie şi m-au rugat să le arăt cum e la teatru. Le-am făcut câţiva paşi de step. S-au distrat foarte tare şi m-au întrebat cum fac. Le-am spus ca bat pasul în ritm de toacă şi, în timp ce le arătam din nou, una dintre ele a început să bată «toaca» pe masă, în surdină, să nu audă maica stareţă.
Măicuţele au un fel simplu de a se bucura şi râd sincer şi copilăreşte din aproape orice. „Cât am stat acolo a ploua mult de tot. Situaţia devenise destul de grea. S-a făcut un fel de consiliu de urgenţă în biserică, au ieşit afară, şi-au ridicat poalele şi măicuţele şi preotul şi au început să meargă cu picioarele goale prin apă. Când şi-au dat seama că arată caraghios, au început să râdă. Practic, era potop, iar ele râdeau şi făceau glume pe seama măicuţelor mai în vârstă: «hai să ducem babele sus că vin apele peste ele…».
Cred că orice mănăstire are o măicuţă mai ghiduşă. A mea cânta cântece populare şi le adapta cu întâmplări din mănăstire şi mă învăţa să bat toaca în beci pe perete când cobora să ia cartofi. Tot ea m-a întrebat ce caut la mănăstire «că par fată de gaşcă»… şi a râs.
Măicuţele rebele „off-road“
Smaranda poartă mărgele mari, colorate şi râde cu ochii. Dacă începe să danseze, nu se mai poate opri. Cât despre carafele de vin şi nopţile albe care ne leagă, le-am pierdut de mult şirul. Vara, Smaranda restaurează biserici. Acum s-a întors de la mănăstire, că se făcuse prea frig şi nu mai putea să lucreze.
„Bai, măicuţele de acolo sunt geniale! Niciodată nu m-am distrat aşa tare. Sunt ca nişte copii mari. Se joacă, se tachinează, se entuziasmează şi când râd, bat din palme. Cel mai bine mi-a mers la suflet măicuţa Sofia, pentru că e genul rebel. Are 23 de ani şi a terminat Filologia acum doi ani. E şoferul mănăstirii şi conduce o maşină veche cu remorcă. Dar nu-ţi imagina că pe drumuri asfaltate… o ia aşa peste câmp vreo 5 km până la grajduri. Un fel de „off-road“. Conduce ca nebuna şi ascultă muzică clasică la maxim.
Pe noi ne ducea în remorcă. Râdea mereu de mine. Eu o întrebam „Ce faci, maică?, şi ea zicea „Fac brand de la cărat lapte“. La grajduri îi place cel mai mult, că acolo n-o controlează nimeni. O dată a venit la noi chiuind. „Fac cinste cu mustul Veronicăi!!!“ „Da’ pe ea ai întrebat-o?“ „Nu, dar ei oricum nu îi place. Hai, mă, bucuraţi-vă, facem petrecere… petrecere în pijamale!!!“ şi râdea. Eram în maşină şi Veronica tăcea. E aşa, o măicuţă mai săracă cu duhu’, şi măicuţa Cristina striga la ea „Veronico, tată, zi ceva!!“. Când are ascultare la grajduri e cea mai fericită că mai scapă şi la stâna din vale. Se mai duce pe la Nea’ Vasile că îi povesteşte despre oameni şi, din când în când, îi dă „o pastramă, o nebunie“.
Când Smaranda a intrat prima dată în bucătăria mănăstirii, i-a sărit în ochi o cană McDonalda’s. Apoi a aflat că e a măicuţei Eustasia. „Înainte să vină aici a lucrat câţiva ani la McDonald’s. Acum are 28 de ani şi orice spune începe cu «băi, nene!». Eustasia nu poate să renunţe la cafea. Cât am stat acolo venea dimineaţa la mine în cameră chicotind. „Smarando, vreau să mă las, dar zău nu pot.“
Anastasia e cam sălbatică şi foarte frumoasă. Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Când vorbeşte, ridică din sprânceană şi îşi pune mâna în şold a zeflemea. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc că „in lume“ ar fi făcut ravagii printre bărbaţi. Mai e maica Plăcinţel. Aşa îi spun măicuţele, pentru că face nişte „poale-n brâu“ demenţiale.
Ele, în general, au foarte multă treabă, pentru că se autogospodăresc. Nu prea au timp nici să-şi tragă sufletul. O dată am surprins-o pe maica Plăcinţel că stătea tolănită la soare printre trandafiri. Cred că era pur şi simplu o zi în care nu avea chef să muncească.
Spre toamnă se făcuse cam frig şi am răcit. Dimineaţă mi-au adus pe ascuns ţuică într-un borcan.
Mănăstirea este locul în care am râs cu adevărat
Dani a venit cu sora ei. Mi s-a strâns inima… „e aşa copil“… Mi-a întins mâna cu un gest foarte natural şi s-a prezentat. Nu purta nici o bijuterie şi avea părul strâns la spate. Mă aşteptam să fie sfioasă, dar ea m-a privit direct. Mi-am dat seama că nu mă simţeam confortabil. Mă intimida.
Le-am invitat la o cafea în Irish Pub. Dani este studentă la Matematică şi, de la 16 ani, în fiecare vacanţă, merge la mănăstire. I-am spus sincer că îmi imaginez atmosfera de mânăstire grea şi cu miros de tămâie, un loc în care măicuţele ridică rar ochii din pământ, vorbesc puţin şi numai despre treburi mănăstireşti, muncesc tăcute şi, în restul timpului, se roagă. Am recunoscut că ceea ce mă sperie cel mai tare este că mi se pare un loc în care nu se râde.
Mi-a zâmbit îngăduitor şi m-am simţit ca la un examen pe care l-am picat din momentul în care am tras subiectul. „Mănăstirea este locul în care am râs cu adevărat. Am trăit acolo momente spontane, de o veselie molipsitoare. Măicuţele râd din toată inima ca nişte copii. Evident, nu în biserică, deşi şi acolo le-am mai văzut chicotind. Eram odată la râu să spălam şi, din senin, li s-a năzărit că vor să facă baie. Au început să se alerge şi să se stropească şi, în câteva secunde, erau toate în râu, aşa îmbrăcate, că nu au voie să-şi dea jos straiele.“
O măicuţă, o mănăstire şi o parapantă
Mi-am dat seama că mă raportam la măicuţe cum mă raportez la alte rase. Sentimentul acela supărător că toţi seamănă între ei. Dani a zâmbit. „Să ştii că mănăstirea nu uniformizează oamenii. Când fetele aleg să se călugărească nu renunţă să mai fie ele şi nu se «decupează» pur şi simplu din lume, aduc de-afară doar ceea ce le reprezintă cu adevărat. Când întră la mânăstire sunt primite inclusiv cu obiecte personale de care nu vor să se despartă.
De exemplu, ştiu o măicuţă care, înainte de a se călugări, făcea sporturi extreme, şi maica stareţă a lăsat-o să-şi aducă parapanta. Acum e „parcată“ în magazia mănăstirii. Multe dintre ele au făcut facultate sau studiază din mănăstire. Au inclusiv acces la Internet“. Bine, dar de ce se retrag la mănăstire? „Nu ştiu cum să-ţi explic… tu poţi să spui sincer că ai întâlnit în viaţa ta vreodată măcar un singur om «fericit»?
Aşa e. Nu am întâlnit. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni în momente fericite, sau oameni care păstrează această aparenţă mai mult timp. Dar, riguros, toţi oamenii pe care îi ştiu au frustrări, neîmpliniri, le lipseşte mereu ceva, chiar dacă nu tot timpul, au sentimentul că viaţa lor ar fi trebuit să arate altfel. Deci nu, nu am întâlnit. Ea, însă, da. La mănăstire.
